Am fugit de tot ceea ce mi s-a intamplat rau in viata uitand. Binecuvantata fie uitarea. Le-am inmagazinat undeva intr-un raft uitat de praf al mintii mele. Absolut tot. Pana si monstrul acela care in copilaria mea se ascundea sub pat sa-mi prinda picioarele daca nu dorm invelita.
Am taiat de pe lista nevoilor orice placere, asa ca un om care se afla in asediu si isi opreste motoarele la jumatate doar ca sa supravietuiasca, asteptand “ziua de maine”, sa treaca si ziua asta, extenuata sa ma asez cu capul pe perna si, daca sunt norocoasa, sa dorm fara vise.
Si am uitat!
Am uitat sa vad rasaritul soarelui, sa aud cum ciripesc pasarile, am incetat sa mai cred ca mai merit sa fiu iubita, am incetat sa mai vad unde vreau sa merg. Si am continuat asa fara sa vad macar o parte din décor, pana cand te-am gasit pe tine. Dornica de tine, de iubire, dornica de zambetul tau. Si atat! Pentru ca eu nu imi mai doresc altceva.
As da orice ca dupa-amiaza asta sa fie repetitiva. La nesfarsit. Sa ne trezim ca azi si, ca o adorata, sa iti fac micul dejun, sa mancam, sa radem, sa butonam impreuna laptopul, sa ne plimbam printre oameni ca si cum ei nu ar exista. Sa facem dragoste de dimineata pana seara : cu preludiul unui zambet, sau al unei glume intelese doar de noi, sa traim vesnic cu furnicaturile de exaltare din stomac.
Atata fericire parca nu o merit. Aproape ca nu-i fac fata. Mi-e frica! Ca si cum as face ceva rau. Sunt fericita.

• No related posts.