Ma plimbam ieri prin parc impreuna cu Adoratul meu si pe o banca : un el si o ea. El - serios, cu privirea in pamant, mi s-a parut ca-i venea sa planga. Ea - plangand linistit - daca nu-i vedeam lacrimile as fi zis ca e ingandurata. In trecere, am auzit vag ceva reprosuri venind din partea ei referitor la comportamentul lui.
Eu: “Saraca de ea! Ce porci sunt barbatii - se poarta ca niste cizme si apoi au nevoia de a fi iertati!” - pentru ca altfel nu mi-as fi explicat privirea spasita si suparata a lui.
Adoratul: “El ii da papucii!!! Dixit! Ma pricep destul de bine la asta! ”
Si de ieri nu imi pot scoate din minte cuplul acele ciudat care se hotarase sa-si rezolve problemele in vazul tuturor. El chiar i-a dat papucii ei sau ea l-a iertat? Oare cine a avut dreptate? Eu sau Adoratul.
Parca am face parte din aceleasi coordonate vorbind o alta limba. Nu inteleg de ce s-au inventat limbaje care, desi spun un lucru, inseamna de fapt cu totul si cu totul altceva. Ca de pilda: “nu esti tu de vina” - atunci cand vrem sa rupem o relatie - “sunt eu”, sau “ar trebui sa ne vedem si cu alte persoane” - ar insemna - “eu deja ma mai vad si cu altcineva! nu vrei sa o faci si tu?” Sau o alta chestie mai generala: in vizita la cineva te intreaba gazda: “o cafea un cico ceva?” si musafirul : “nu multumesc, nu trebuie sa va deranjati!” cand musafirul e lesinat de urcarea celor 7 etaje fara lift ii crapa capul de sete.
De unde si pana lunde limbajul asta!!! Este chiar necesar? Sau sinceritatea este acum o explicatie a proastei cresteri?
Si chiar si asa!!! Nu ajungi un pic paranoia sa te intrebi de fiecare data cand vorbesti cu cineva daca a vrut sa spuna ce a spus sau de fapt vorbeste “limbajul”.

• No related posts.