Ma admiram eu in oglinda si vad un cocolos mic pe gat.
Sa vad ce e, mi-am zis. Si m-am dus sa-mi fac o ecografie. Si am aflat! Am tiroida nu stiu cum si mai am si niste ganglioni nu stiu de care. Am si eu ceva!
M-am speriat ingrozitor! Scenarii de cancer urmat de o moarte dureroasa, agonizanta. M-a speriat prezenta mortii.Se pare ca exista o chestie pe care multe lume o are si se rezolva cu tratament.
Am ramas totusi cu gustul amar al groazei de moarte si cu frica teribila ca o sa fiu o grasana de aia transpirata.
Si ma gandesc de atunci asa, ca un refren: oare de ce oamenilor le este asa de frica de moarte? Nu poti sa rationezi ca mai devreme sau mai tarziu vom muri inevitabil?

“Dar piara oamenii cu totii,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte, ”

Cred ca ne nastem cu frica asta de moarte, asa ca o cheie genetica, pentru a ne impiedica sa intelegem, sa vedem, inutilitatea situatiei. Ne nastem pentru a muri! Si atunci de ce sa traiesti? Poate o fi si Matrix o explicatie.
Incerc sa fiu superficiala, sa gasesc istorii hazlii, sa nu mai fiu asa de introvertita. Dar nu asta este viata? Un lung (sau scurt)drum al vietii catre moarte? Sa savurez ideea de unicitate - cu toate ca stiu ca au fost oameni care au avut acelasi gand, aceeasi reactie, acelasi vis,aceeasi sperietura in fata mortii. Si atunci ma intreb de ce devin si mai trista la gandul ca nu sunt unica comparativ cu gandul ca as putea sa mor.
De ce nevoia asta de perpetuare a speciei? Tot un cod genetic sa fie? Instinctul de supravietuire al speciei? De ce sa faci un copil cand stii ca va trece prin aceleasi suferinte si aceleasi temeri, lipsindu-i absolut unicitatea?!
Ce faci cand nu ai ce face? Filozofezi! Cuget deci exist! Am sanse deci sa devin unic!

• No related posts.