Cum e oare mai bine? Sa muncesti pentru tine, de dimineata pana seara, sa-ti sara basca, sa-ti asumi riscurile deciziilor tale, remunerate sau nu, sau sa fii un functionaras bine mersi, sa te ascunzi in spatele unui birou si sa duci pixul de colo colo si sa iti astepti salariul la sfarsit de luna?

Daca esti suficient de destept, lucrezi(muncesti) intr-un anumit domeniu si inveti tot ce se poate invata in ceea ce priveste afacerea respectiva si, daca ai suficient tupeu, iti pui pe picioare afacerea ta. Nu cred ca este o rusine sa copii ceea ce altii au facut cu succes. Probabil ca genul asta de oameni sunt cei carora nu le lipseste spiritul de aventura. Si sunt capabili sa-si asume riscuri bine calculate.

Mai sunt si cei care au atat de bine infipt in sistem, gandul acela de a avea o slujba stabila, incat nu ar putea supravietui fara ideea de a se trezi a doua zi fara sa se duca la munca. Munca lor este totul, fara ei lumea s-ar narui, firma ar da faliment, viata nu ar avea sens.

Habar nu am din ce categorie fac parte. Imi surade, pe de o parte, ideea jobului bine platit, dar pe de alta parte imi face cu ochiul si deschiderea unei afaceri pe cont propriu. Nu m-am hotarat in ca in ce directie ar functiona o viitoare firma.

Voi aveti idei? Daca ati deschide o firma, in ce domeniu credeti voi ca ati avea succes?

Cautam cu chirie prin Constanta. Eu si cu Adoratul ne-am luat frumusel si romantic de mana si, pentru a se face simtita absenta noastra, ne-am hotarat sa migram spre ceva nou.
Acum ne cautam un locusor numai al nostru.

Abia astept!

Am observat ca daca ne schimbam locatia mai des, apetitul nostru de orice fel, creste simtitor.
Aveam de mult dorinta de a ma destainui public:

Te iubesc Adoratule! Tu esti cea mai pretioasa comoara din viata mea. Sunt binecuvantata ca existi, norocoasa ca te-am gasit, fericita ca iti vad zambetul in fiecare zi langa mine. O sa merg alaturi de tine pana la capatul lumii. Pentru ca tu ma iubesti, pentru ca alaturi de tine pot fi mai buna. Tu esti jumatatea mea mai buna!

In rest, doar o poveste suficient de trista ca sa nu merite a fi amintita!

In era asta a vitezei, eticheta, regulile de conduita, lasa tot mai mult de dorit. Pana si din partea mea. Nu am timp suficient de mult sa stau sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa ma vizitez cu vecinele sa ne bem cafeaua si sa mai barfim care, cine ce face si cu cine o face; in ochii unora asta s-ar numi socializare.

Ca nu am timp ar fi una, ca nu imi place ar fi alt aspect al situatiei.

Ma incurc intotdeauna in ce vrea sa zica de fapt, daca nu a zis asta de fapt ci doar e politicos, pentru ca oamenii, tind sa se camufleze in spatele aparentelor.

Spre exemplu ma duc in vizita la o prietena (pe care am sunat-o inainte de a ma afisa la usa ei) si incepe:
- Hai! cu ce vrei sa te servesc?
-Pai un pahar cu apa si gheata ar fi ideal.
Ea nu se lasa mai prejos:
- Hai mai, nu se poate, o cafea, o dulceata, o prajitura.
- Pe caldura asta, chiar nu-mi doresc altceva. Mi-e sete de apa.
Nu scap de insistentele ei si ma serveste cu o prajitura. O mananc, imi place, o laud (ca ea fusese cofetarul). Facem conversatie pentru ca nu ne-am vazut de atata timp. Ne punem la curent cu cele ce s-au mai intamplat in viata noastra. Apoi reincepe:
- Hai sa iti mai pun o prajitura!
Eu, delicata, vinovata fata de cantarul din baie, refuz politicos.
- Dar insist!
Acum ce era de facut? Sa ma servesc ca insista ea sau sa refuz politicos, pentru ca NU mai vreau o alta prajitura? Sau pentru ca ea insista doar de dragul de a fi politicoasa.

Asta ar fi un exemplu.

Sunt multe alte exemple de genul: in vizita la prieteni din alta localitate, hotarati sa petreceti o seara. A doua zi insista: hai mai ramaneti o seara la noi. Nu conteaza ca maine ei se duc la munca si ca va lasa singuri in casa. Asa e politicos?
Sa faci chestii pe care nu le doresti doar de dragul conduitei?

Sa iti vina musafiri(neanuntati) tocmai cand esti la masa si sa insisti pana se aseaza si ei la masa cu tine, chiar daca ai pus ultima portie de mancare in farfurie la tine?

De ce nevoia asta absurda de a fi asa cum nu esti, doar de dragul de a te incadra in niste etichete?
Daca vine cineva la mine in vizita si eu il intreb: bei o cafea? Sa stiti ca eu nu voi insista niciodata doar de dragul etichetei daca omul ala refuza.

Am si eu fixurile mele: nu ma duc niciodata la cineva si sa nu iau o sticla de suc, macar. Daca nu o fac, nu ma simt bine.

Atat de multe tampenii. De aia prefer ca atunci cand ma vad cu prietenii sa ma vad in oras, la vre-o terasa: fiecare isi ia ce vrea si isi si plateste ceea ce vrea. Si nici nu insista nimeni, decat poate, la nota de plata, care sa o plateasca.

Soarta face ca este musai sa imi fac cumparaturile, de completare, minore de la SPAR - Constanta.

Si nu a fost data sa nu ma enervez cand am intrat acolo. Am zis sa nu scriu nimic despre asta, ca de, nimic nou sub soare. Toata lumea se plange de chestii de astea. Dar! Dupa ce treci prin experiente absolut ilare prin ridicolul situatiei, nu poti sa te abtii.

Prima experienta neplacuta: un bosorog in uniforma de paznic ma anunta ca trebuie sa imi iau cos: “asa trebuie, asa facem!” Eu, politicoasa: “-Nu vreau decat sa cumpar niste nectarine - si atat!”; el nonsalant si neclintit: “- Va rog sa luati un cos! Asa trebuie! Asa se fac cumparaturile!” Dupa un dialog mai mult decat cretin care a durat aproximativ 2 minute, smulg nervoasa un cos si ma indrept spre laditele cu nectarine.

Acolo, a doua experienta: o cucoana, cu un cur cat o roata de dacie, imi atrage atentia, pe un ton de-a dreptul acid: “- Domnisoara, de ce striviti nectarinele? Ce tot le pipaiti? nu vedeti ca le stricati? Cine o sa le mai cumpere asa?” Ma uit de-a dreptul socata la ea. Bunul simt ma sufoca si nu pot articula nici un cuvant. Am vazut cum imi creste tensiunea, am lasat nectarina jos, si m-am indreptat spre iesire, trantind cu toti nervii cosul gol, pe care il luasem in sila la insistentele nepoliticoase ale paznicului.

O alta experienta, o alta data: Grabita nevoie mare, intreb primul angajat care imi iese in cale unde gasesc articolul x, dupa ce incercasem sa il gasesc timp de 5 minute, pentru ca ii schimbase locatia. imi arata cu degetul, peste rafturi si imi zice: “-Undeva pe acolo, CRED!” Ma indrept intracolo grabita, presata de faptul ca pierdusem inca cinci minute. Acolo erau detergeniti. Ma duc la un alt angajat care imi zice, fara sa ma priveasca, cu un sictir de tot ce il incojuara: “- Nu stiu! Vedeti si dumneavoastra!”

O alta experienta ar fi aceea ca mi-am cumparat placinta dobrogeana(care nu mi se pare ieftina) si imi cantareste in felul urmator: - tavita de carton, hartie - vre-o 2 metri, o punga de hartie si o pune pe cantar. Ma scuzati, va rog, dar tot ambalajul acela suplimentar nu cred ca intra in pret. Vanzatoarea desface tacticos ambalajul si cantareste iar produsul la cererea mea expresa: 25 de grame in plus. DACA as fi lipsita de tupeu poate as fi mancat 25 de grame de ambalaj, in loc de scarboasa placinta.

Alta experienta ar fi aceea ca, din lipsa de inspiratie, mi-am luat mancare gatita din acest supermarket care este de-a dreptul scarboasa.

O alta data am cumparat carne tocata si am gasit intre firele de carne o chestie albastra, are am dedus eu ca ar fi hartie, dar nu bag mana in foc.

Acest supermarket il declar ca fiind cel mai PROST la capitolele: relatiile cu clienti, preturi, mancare gatita, raion de legume si fructe (care duc intotdeauna lipsa de pungi in care sa iti cantaresti produsele, produsele in sine lasa de dorit).

Huh! Ca bine e sa te descarci! Voi faceti ce vreti, eu una mi-am promis solemn ca nu mai imi prind picioarele pe acolo.

Trebuie mentionat un amanunt deosebit in calatoria noastra: Deja Vu.

Nu am vazut pana acum asa ceva in Romania. Un hotel-pensiune cu personalitate. Ceva superb. Pesonal exemplar. Servire ireprosabila. Mancare delicioasa. Ii fac reclama, pentru ca merita! Nu ai de ce sa iesi din hotel. Poate doar sa admiri Clujul. Este superb! Am facut o escala acolo prin amabilitatea lui Andrei Crivat. Chiar daca nu este clujean, a reusit sa ne arate esenta Clujului de calitate.

Daca ar fi sa fiu nevoita sa plec din Constanta, as alege cu siguranta Clujul.

Am promis ca va voi tine la curent cu toate cate cele si am sa o fac chiar daca toata(sau aproape toata) blogosfera a scris, a participat la fericitul eveniment.

A fost atat de repede ca nu am apucat sa ma dezmeticesc ce s-a intamplat. Cred ca nici el sau ea.

Au fost (si sunt) frumosi. Aveau o stralucire in priviri, in zambet ca nu te puteai abtine sa nu zambesti si tu, uitandu-te la ei. Se iubesc - asta ar fi secretul lor! Si le doresc casa de piatra!

I-am luat repede la Constanta cu escala la Cluj. Pot sa zic ceva despre ei. Dorm muuult! Au apucat sa vada marea cat sa faca poze superbe. Au plecat si mai repede(sau mai incet - pentru ca au plecat cu trenul).

Eu abia acum incep sa imi revin din oboseala drumului.
Sunt genul ala de om care indiferent cat de bine s-ar simti pe unde ar merge, tot acasa este mai bine. Dupa drumul obositor si plin de peripetii, am plecat direct la munca.
Si asta este o alta poveste!

In cea mai frumoasa zi din concediu - pentru ca in celelalte zile a plouat - am plecat intr-o raita impulsiva si neorganizata prin Dobrogea.
S-a dovedit a fi romantica.
Am iesit timid din Constanta prin nord: Ovidiu. La iesirea din oras am oprit la o pensiune si ne-am baut cafeaua. Linistea deplina era rupta de cantecul unor zburatoare simpatice. In rest, atmosfera toropitoare, in care totul se intampla incet, dinadins parca, pentru a-ti da ragazul sa savurezi tot ce ti se intampla. Privirea imi ramane adormita pe zbaterile unei insecte care bazaie nesuferit.

Dupa clipele alea atat de balzaciene, am pornit iar la drum. El la volan, eu cu o mare curiozitate, pentru urmatoarea destinatie: Medgidia. Am oprit la un popas. Am mancat ceva si am hotarat un alt traseu.

Am mers prin sate pierdute parca de lume. Am trecut printr-un sat care se numeste Lanurile. Am inteles si de ce: era inconjurat de lanuri cat vedeai cu ochii. Peisaje care te fac sa visezi la eroi si intamplari din carti.

Drumul ne-a dus la Vama Veche. Dupa drumul lung, in care caldura ne-a dat mare bataie de cap, briza marii, peisajul salbatic si atmosfera racoroasa pe care ti-o da terasa acoperita cu stuf este una de vis.
Atmosfera este completata de muzica soul si reggae si fosnetul marii

La nici o aruncatura de bat de terasa, un tip isi intinde cortul. Sunt aproape invidioasa. Ce mi-ar fi placut sa putem sa stam si noi, asa, arsi de soare si de vant pe malul marii.

Ce ciudat: aveam o parere destul de indusa ca acolo nu sunt decat aurolaci.
Am simtit “parfumul” salbatic, neimblanzit - inca - al marii.
Mai incolo un pic, la un foc de tabara, vreo patru tipi pregateau cina: saramura de peste cu mamaliguta si salata de rosii cu ceapa verde. Salivam de cat de bine mirosea pestele ala pe gratar.
Am ajuns acasa cu franturi din melodiile pe care le-am auzit pe terasa: “get on up…lalala..”
Cat de tare mi-a placut plimbarea asta! E bine sa poti sa faci plinul la rezervor si sa o iei marunt la plimbare. Cu siguranta vom mai face plimbari de genul asta.

Cat de repede trece vremea.
Ma uitam zilele astea la o “vecina” cu care am copilarit: cat de mult s-a schimbat. Tenul este tern, obosit si, la fel ca si dintii, ingalbeniti de tutun. Nu i-au mai ramas decat ochii aia jucausi migdalati si genele-i lungi dupa care ma topeam cand eram mai mica. A imbatranit. Mai ca imi vine sa-i zic tanti.
Sunt speriata! Este mai mare ca mine cu vreo 8 luni. La anul schimb prefixul. Ma gandesc: acum 15 ani, daca cunosteam pe cineva de 30 de ani vorbeam automat cu dumneavoastra. Ma uit in oglinda si, exceptand cateva linii delicate de expresie, chipul meu, mi se pare ca a ramas la fel ca acum 10 ani.
Poate ca imi place sa ma complimentez, sau poate sunt obisnuita sa ma privesc in oglinda in fiecare zi. Mai rau este ca nu ma simt altfel decat acum 10 ani. Marturisesc ca ma inchipuiam altfel la 30 de ani. Ar fi trebuit sa fiu casatorita, sa am cel putin un copil si sa ma imbrac la deux-piece.
Ma gandeam ca o sa fiu matura, ca lucrurile din jurul meu le voi vedea altfel decat atunci cand aveam 20 de ani din cauza “experientei” : ca atunci cand eram cand eram mica si credeam in Mos Craciun si imi era frica de babau si a fost nevoie sa ma fac mai mare sa vad ca de fapt nu e chiar asa. Ma gandeam ca este ca o treapta care sa te faca sa vezi lucrurile altfel. Ma simt la fel, gandesc la fel. Deci inca nu am urcat nici o alta treapta. Acum, iau fiecare zi asa cum vine. Si ma straduiesc sa o fac cat mai frumoasa.

Uite o melodie care ma face sa fredonez, spre disperarea sotului. Pentru ca sunt afoana rau. Dar asta nu m-a impiedicat niciodata sa cant in dus dimineata cand ma trezesc bine dispusa, sau cand ma invart prin casa, sau cand conduc. Ma face sa ma simt in al noualea cer. Daca ma vede cineva fredonand inseamna ca ma simt bine. Iar el, intre timp, s-a invatat si chiar ma gaseste adorabila chiar si daca ii zgarai timpanele. Meeeerssssssyyyyy…..lalalalaaaaaa..ieeeei …iieeeeeii…

Imi era dor sa mai scriu ceva. Am amanat constant sa scriu motivand tot felul de scuze: ba ca trebuie sa fac pregatiri de Pasti, ca trebuie sa muncesc mai mult in perioada asta, ca nu am chef sau ca trebuie sa mai fac si un pic de treaba prin casa.
Cred ca mi-a fost lene.
Dar acum mi-e dor.
O sa ma straduiesc sa nu-mi mai gasesc scuze si sa imi rezerv in fiecare zi macar o jumatate de ora pentru a scrie.
Sa va povestesc ce am facut in toata perioada aceasta: pai a inceput cu pregatirile de Pasti. La mine a durat doar o zi si o noapte. Adoratul m-a ajutat cu curatenia in timpul zilei si seara eu am facut mancarea. Pana la ora 4:30 dimineata!
Am facut: salata beuf (a iesit salata a la ruse - pentru ca eu nu pun carne la salata asta), am facut drob (mai putin traditional - din pui - daca vreti reteta sa-mi ziceti - delicios), am facut bors de primavara din porc cu leustean, stevie, patrunjel…racoroasa, am vopsit oua si am facut o friptura la cuptor care a fost tinuta la macerat o noapte intreaga.
Mi-am dorit sa fac lucrul asta ca sa “simt” si eu ca vine Pastele. Cand eram mai mica tineam post, aveam mai mult timp sa ma pregatesc de sarbatoarea asta. Asteptam noaptea de Pasti cu nerabdare, bucurie si pofte dupa tot ce am pregatit si ma asteapta acasa: mancare, cadouri cu ceva nou, pentru ca asa este traditia.
As fi avut posibilitatea sa cumpar totul de-a gata, sa ma invart de vre-o 2 ori prin bucatarie si gata. Dar ar fi trecut prea repede, parca nu as fi savurat momentele astea care oricum au fost prea scurte. Am facut Pastele cu prieteni buni si a fost frumos dar la fel de repede. Vremea a fost cumplita: a plouat cu galeata.
Au trecut repede zilele de dupa. Parca totul trece prea repede!!!
De 1 Mai am fost la gratar. Un gratar reusit daca nu ar fi fost atata mocirla si nu as fi uitat sarea acasa. Munca…munca si iar munca. In momentele cand as fi putut sa mai scriu ceva pe blog am preferat sa stau in plapumioara si sa ma uit la filme (va rog sa-mi mai recomandati filme bune).
Huh! Ce dor mi-a fost sa scriu.
O sa mai am un post, poate diseara, poate maine, cu ce se poarta in materie de incaltaminte. Am fost la Bucuresti la deschiderea unui magazin de lux cu articole din domeniu. Voi reveni!