A mai trecut un an.
M-am refugiat in munca si nu am primit nici un fel de satisfactii. Am folosit munca ca un motiv sa nu ma mai gandesc la ce a fost.

In aprilie se implinesc 2 ani de cand mi-am pierdut fetita - o sarcina dusa pana la 32 de saptamani. S-a hotarat ca nu mai vrea sa vina pe lumea asta. Si de atunci, nici un Craciun nu mi se mai pare Craciun, sa simti zurgalaii si mirosul de iarna, sa il astepti pe Mosul.

Am incercat sa imi ascund amintirea ei intr-un colt cat mai departe al inimii si al creierului meu. Dar mai ales in aceasta perioada, imi este teribil de cumplit dor de ea. A murit o parte din mine.

Sarcina a decurs excelent, cu analize si controale lunare. Am facut ultimile analize si m-am prezentat ca medicul ginecolog pentru consultatia de rutina. Totul a fost in regula. Numai ca nu mi-a facut ECO pentru ca doctorita specialista nu era disponibila. Asta era vineri. Luni dimineata ma duc la medicul meu de familie care este si specialist ecograf si imi face ECO. Copilul nu mai are puls. Il sun pe medicul meu ginecolog, ma duc imediat la spital, imi face si el ECO, ajunge la aceeasi concluzie si … ma trimite acasa. Vino maine dimineata, pentru ca momentan nu ma pot ocupa de tine.

Si, pentru ca eram in stare de soc, ma duc acasa, cu burta la gura, cu copilul meu mort in mine. Si am plans. Si m-am dus a doua zi dimineata la spital, am nascut. Am cerut sa fiu dusa intr-o rezerva.

Am plans mult. Am fost intrerupta de o asistenta comunista cu porta-voce in loc de gura: “Ce cauti tu in salonul asta daca tu nu ai copil?” Prea bulversata sa incerc sa ii explic ii spun sa ma lase in pace ca nu am ajuns acolo ca nu am unde sa dorm. A continuat sa urle ca o tignita - si cand zic ca urla, inchipuiti-va ca v-ar fi spart timpanul daca erati in preajma ei. A lasat un copil nou nascut in patutul din salon si a plecat amenintandu-ma:”Lasa ca ma duc eu la asistenta sefa si zbori tu de aici, ca nu ai ce sa cauti aici daca nu ai copil”

A venit intr-un final asistenta sefa si i-a spus sa plece. Si am continuat sa plang. A doua zi am preferat sa ma externez, sa plec; prea multe fete pline de compasiune sau imbecile care bagau capul in salon care sa intrebe: “Tu ai pierdut copilul? Dar ce doctor ai avut? Ce s-a intamplat?”

Am plecat, asa, ca o fuga; nu m-am dus acasa, as fi innebunit. Am plecat pur si simplu, ca si cum fiecare kilometru parcurs de spitalul acela, m-ar fi ajutat sa pun cat mai departe durerea mea.

Au trecut, ca si timp aproape 2 ani. Abia acum sunt in stare sa incerc sa vorbesc despre cat imi este dor de ea. I-as fi zis Maria-Stefania si i-as fi facut codite si i-as fi facut o multime de rochite roz si as fi facut-o sa rada, as fi protejat-o si i-as fi aratat lumea ca pe cel mai frumos lucru. Si i-ar fi placut.

Au trecut aproape 2 ani, iar durerea este neschimbata: aceeasi, constanta, acuta. Mi-e dor de tine dragostea mea.

Cand s-a nascut surioara ei mai mica a fost foarte fericita. Isi aduce aminte ziua in care bunica ei a venit la gradinita si i-a spus: A venit surioara ta acasa!

A fugit pe strazi si nu a bagat de seama atunci cand a cazut si si-a julit genunchii. S-a ridicat, s-a scuturat si a inceput sa alerge iar. Va avea o surioara. Numai a ei. O sa se joace cu ea si va avea grija de ea si o sa fie fantastic.

A intrat in casa si a vazut puiul de om pe pat. A fost fericita.

La inceput.

Apoi au inceput micile servicii pe care trebuia sa le indeplineasca: stai cu fata, vezi sa nu cada din pat: a cazut fata si sora mai mare si-a luat portia de corectie din partea parintilor.

Nu iesi la joaca pana nu ii dai sa manance la fata si pana nu isi face temele - atunci cand a crescut. Timpul putin care ii mai ramasese sa se joace cu copii era umbrit de grija de care trebuia sa o aiba de sora ei mai mica. Nu-i nimic.

Avea o sora mai mica pe care o iubea ca pe ochii ei din cap. In timp, pentru ca parintii aveau intotdeauna prea mult de lucru si copii nu erau pe lista lor de prioritati, a devenit prietena cea mai buna, mama, tata. Erau cele mai bune prietene si se iubeau tare mult. Asa cum trebuie sa o faca doua surori.

Surioara ei mai mica devenise foarte rasfatata. Eforturile pe care sora cea mare le facea ca sa-i faca pe plac, devenisera obisnuinta. Era ca si obligatoriu sa i se faca poftele, nevoile. Acum! Si gata! Numai ca rasfatata nu a realizat cat de mult cere de la un copil un pic mai mare ca ea.

Asta pana cand, s-au facut mari, sora mare s-a casatorit, a facut un copil, tot o fata, si a inchis orice discutie in ceea ce priveste o surioara sau un fratior pentru fetita ei.

Si sora cea mica a inceput sa vada cate eforturi a facut sora ei mai mare pentru ea si a realizat cat de absenti parinti au avut ele in viata lor. A cui a fost vina ca un copil nu a avut copilarie? A surorii mai mici sau a parintilor care au facut un copil pe care l-au lasat in seama altui copil?

Tu cati copii iti doresti?
Crezi ca e normal ca fratii mai mari sa aiba grija de fratii mai mici in absenta parintilor?

Ce vandabil suna titlul acesta pentru o revista Flu-Flu. Dar, in era asta rapida si sedentara, stresul isi lasa amprenta asupra sanatatii noastre.

Metoda de relaxare: rasul! Citeste ceva funny, amuza-te cu partenerul de viata imaginandu-ti scenarii-traduceri siropoase la filme de groaza, joaca mim - pe mine una ma distreaza teribil jocul asta.

Alta metoda ar fi aceea a rasfatului cu un masaj profesional. Daca poti, in drumul spre casa de la birou, fa-ti o programare la un salon de masaj. O ora de rasfat o sa te faca sa plutesti spre casa zambind, garantat.

O idee care desi, e patinata nu si-a pierdut eficacitatea: baia fierbinte cu spumant si lumanari parfumate, poate si o candela cu uleiuri aromate, muzica ambientala in surdina si sa il rogi pe partener sa te spele pe spate, ar fi rasfatul relaxarilor.

Ma gandesc ca daca esti prins de timpul care nu-ti ajunge niciodata, poate doar o cana de ceai fierbinte pe care sa o savurezi in patura la televizor, e un mijloc sa-ti clatesti neuronii, sa te relaxezi destul de bine pentru a prinde un somn bun si a incepe o noua zi plini de entuziasm si energie.

Hm! Nu-mi place sa dau din casa, dar de data asta m-am gandit ca ma simt prea bine ca sa nu impartasesc.
Acorda-ti un pic de atentie pentru o stare de bine!

Cum e oare mai bine? Sa muncesti pentru tine, de dimineata pana seara, sa-ti sara basca, sa-ti asumi riscurile deciziilor tale, remunerate sau nu, sau sa fii un functionaras bine mersi, sa te ascunzi in spatele unui birou si sa duci pixul de colo colo si sa iti astepti salariul la sfarsit de luna?

Daca esti suficient de destept, lucrezi(muncesti) intr-un anumit domeniu si inveti tot ce se poate invata in ceea ce priveste afacerea respectiva si, daca ai suficient tupeu, iti pui pe picioare afacerea ta. Nu cred ca este o rusine sa copii ceea ce altii au facut cu succes. Probabil ca genul asta de oameni sunt cei carora nu le lipseste spiritul de aventura. Si sunt capabili sa-si asume riscuri bine calculate.

Mai sunt si cei care au atat de bine infipt in sistem, gandul acela de a avea o slujba stabila, incat nu ar putea supravietui fara ideea de a se trezi a doua zi fara sa se duca la munca. Munca lor este totul, fara ei lumea s-ar narui, firma ar da faliment, viata nu ar avea sens.

Habar nu am din ce categorie fac parte. Imi surade, pe de o parte, ideea jobului bine platit, dar pe de alta parte imi face cu ochiul si deschiderea unei afaceri pe cont propriu. Nu m-am hotarat in ca in ce directie ar functiona o viitoare firma.

Voi aveti idei? Daca ati deschide o firma, in ce domeniu credeti voi ca ati avea succes?

Cautam cu chirie prin Constanta. Eu si cu Adoratul ne-am luat frumusel si romantic de mana si, pentru a se face simtita absenta noastra, ne-am hotarat sa migram spre ceva nou.
Acum ne cautam un locusor numai al nostru.

Abia astept!

Am observat ca daca ne schimbam locatia mai des, apetitul nostru de orice fel, creste simtitor.
Aveam de mult dorinta de a ma destainui public:

Te iubesc Adoratule! Tu esti cea mai pretioasa comoara din viata mea. Sunt binecuvantata ca existi, norocoasa ca te-am gasit, fericita ca iti vad zambetul in fiecare zi langa mine. O sa merg alaturi de tine pana la capatul lumii. Pentru ca tu ma iubesti, pentru ca alaturi de tine pot fi mai buna. Tu esti jumatatea mea mai buna!

In rest, doar o poveste suficient de trista ca sa nu merite a fi amintita!

In era asta a vitezei, eticheta, regulile de conduita, lasa tot mai mult de dorit. Pana si din partea mea. Nu am timp suficient de mult sa stau sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa ma vizitez cu vecinele sa ne bem cafeaua si sa mai barfim care, cine ce face si cu cine o face; in ochii unora asta s-ar numi socializare.

Ca nu am timp ar fi una, ca nu imi place ar fi alt aspect al situatiei.

Ma incurc intotdeauna in ce vrea sa zica de fapt, daca nu a zis asta de fapt ci doar e politicos, pentru ca oamenii, tind sa se camufleze in spatele aparentelor.

Spre exemplu ma duc in vizita la o prietena (pe care am sunat-o inainte de a ma afisa la usa ei) si incepe:
- Hai! cu ce vrei sa te servesc?
-Pai un pahar cu apa si gheata ar fi ideal.
Ea nu se lasa mai prejos:
- Hai mai, nu se poate, o cafea, o dulceata, o prajitura.
- Pe caldura asta, chiar nu-mi doresc altceva. Mi-e sete de apa.
Nu scap de insistentele ei si ma serveste cu o prajitura. O mananc, imi place, o laud (ca ea fusese cofetarul). Facem conversatie pentru ca nu ne-am vazut de atata timp. Ne punem la curent cu cele ce s-au mai intamplat in viata noastra. Apoi reincepe:
- Hai sa iti mai pun o prajitura!
Eu, delicata, vinovata fata de cantarul din baie, refuz politicos.
- Dar insist!
Acum ce era de facut? Sa ma servesc ca insista ea sau sa refuz politicos, pentru ca NU mai vreau o alta prajitura? Sau pentru ca ea insista doar de dragul de a fi politicoasa.

Asta ar fi un exemplu.

Sunt multe alte exemple de genul: in vizita la prieteni din alta localitate, hotarati sa petreceti o seara. A doua zi insista: hai mai ramaneti o seara la noi. Nu conteaza ca maine ei se duc la munca si ca va lasa singuri in casa. Asa e politicos?
Sa faci chestii pe care nu le doresti doar de dragul conduitei?

Sa iti vina musafiri(neanuntati) tocmai cand esti la masa si sa insisti pana se aseaza si ei la masa cu tine, chiar daca ai pus ultima portie de mancare in farfurie la tine?

De ce nevoia asta absurda de a fi asa cum nu esti, doar de dragul de a te incadra in niste etichete?
Daca vine cineva la mine in vizita si eu il intreb: bei o cafea? Sa stiti ca eu nu voi insista niciodata doar de dragul etichetei daca omul ala refuza.

Am si eu fixurile mele: nu ma duc niciodata la cineva si sa nu iau o sticla de suc, macar. Daca nu o fac, nu ma simt bine.

Atat de multe tampenii. De aia prefer ca atunci cand ma vad cu prietenii sa ma vad in oras, la vre-o terasa: fiecare isi ia ce vrea si isi si plateste ceea ce vrea. Si nici nu insista nimeni, decat poate, la nota de plata, care sa o plateasca.

Soarta face ca este musai sa imi fac cumparaturile, de completare, minore de la SPAR - Constanta.

Si nu a fost data sa nu ma enervez cand am intrat acolo. Am zis sa nu scriu nimic despre asta, ca de, nimic nou sub soare. Toata lumea se plange de chestii de astea. Dar! Dupa ce treci prin experiente absolut ilare prin ridicolul situatiei, nu poti sa te abtii.

Prima experienta neplacuta: un bosorog in uniforma de paznic ma anunta ca trebuie sa imi iau cos: “asa trebuie, asa facem!” Eu, politicoasa: “-Nu vreau decat sa cumpar niste nectarine - si atat!”; el nonsalant si neclintit: “- Va rog sa luati un cos! Asa trebuie! Asa se fac cumparaturile!” Dupa un dialog mai mult decat cretin care a durat aproximativ 2 minute, smulg nervoasa un cos si ma indrept spre laditele cu nectarine.

Acolo, a doua experienta: o cucoana, cu un cur cat o roata de dacie, imi atrage atentia, pe un ton de-a dreptul acid: “- Domnisoara, de ce striviti nectarinele? Ce tot le pipaiti? nu vedeti ca le stricati? Cine o sa le mai cumpere asa?” Ma uit de-a dreptul socata la ea. Bunul simt ma sufoca si nu pot articula nici un cuvant. Am vazut cum imi creste tensiunea, am lasat nectarina jos, si m-am indreptat spre iesire, trantind cu toti nervii cosul gol, pe care il luasem in sila la insistentele nepoliticoase ale paznicului.

O alta experienta, o alta data: Grabita nevoie mare, intreb primul angajat care imi iese in cale unde gasesc articolul x, dupa ce incercasem sa il gasesc timp de 5 minute, pentru ca ii schimbase locatia. imi arata cu degetul, peste rafturi si imi zice: “-Undeva pe acolo, CRED!” Ma indrept intracolo grabita, presata de faptul ca pierdusem inca cinci minute. Acolo erau detergeniti. Ma duc la un alt angajat care imi zice, fara sa ma priveasca, cu un sictir de tot ce il incojuara: “- Nu stiu! Vedeti si dumneavoastra!”

O alta experienta ar fi aceea ca mi-am cumparat placinta dobrogeana(care nu mi se pare ieftina) si imi cantareste in felul urmator: - tavita de carton, hartie - vre-o 2 metri, o punga de hartie si o pune pe cantar. Ma scuzati, va rog, dar tot ambalajul acela suplimentar nu cred ca intra in pret. Vanzatoarea desface tacticos ambalajul si cantareste iar produsul la cererea mea expresa: 25 de grame in plus. DACA as fi lipsita de tupeu poate as fi mancat 25 de grame de ambalaj, in loc de scarboasa placinta.

Alta experienta ar fi aceea ca, din lipsa de inspiratie, mi-am luat mancare gatita din acest supermarket care este de-a dreptul scarboasa.

O alta data am cumparat carne tocata si am gasit intre firele de carne o chestie albastra, are am dedus eu ca ar fi hartie, dar nu bag mana in foc.

Acest supermarket il declar ca fiind cel mai PROST la capitolele: relatiile cu clienti, preturi, mancare gatita, raion de legume si fructe (care duc intotdeauna lipsa de pungi in care sa iti cantaresti produsele, produsele in sine lasa de dorit).

Huh! Ca bine e sa te descarci! Voi faceti ce vreti, eu una mi-am promis solemn ca nu mai imi prind picioarele pe acolo.

Trebuie mentionat un amanunt deosebit in calatoria noastra: Deja Vu.

Nu am vazut pana acum asa ceva in Romania. Un hotel-pensiune cu personalitate. Ceva superb. Pesonal exemplar. Servire ireprosabila. Mancare delicioasa. Ii fac reclama, pentru ca merita! Nu ai de ce sa iesi din hotel. Poate doar sa admiri Clujul. Este superb! Am facut o escala acolo prin amabilitatea lui Andrei Crivat. Chiar daca nu este clujean, a reusit sa ne arate esenta Clujului de calitate.

Daca ar fi sa fiu nevoita sa plec din Constanta, as alege cu siguranta Clujul.

Am promis ca va voi tine la curent cu toate cate cele si am sa o fac chiar daca toata(sau aproape toata) blogosfera a scris, a participat la fericitul eveniment.

A fost atat de repede ca nu am apucat sa ma dezmeticesc ce s-a intamplat. Cred ca nici el sau ea.

Au fost (si sunt) frumosi. Aveau o stralucire in priviri, in zambet ca nu te puteai abtine sa nu zambesti si tu, uitandu-te la ei. Se iubesc - asta ar fi secretul lor! Si le doresc casa de piatra!

I-am luat repede la Constanta cu escala la Cluj. Pot sa zic ceva despre ei. Dorm muuult! Au apucat sa vada marea cat sa faca poze superbe. Au plecat si mai repede(sau mai incet - pentru ca au plecat cu trenul).

Eu abia acum incep sa imi revin din oboseala drumului.
Sunt genul ala de om care indiferent cat de bine s-ar simti pe unde ar merge, tot acasa este mai bine. Dupa drumul obositor si plin de peripetii, am plecat direct la munca.
Si asta este o alta poveste!

In cea mai frumoasa zi din concediu - pentru ca in celelalte zile a plouat - am plecat intr-o raita impulsiva si neorganizata prin Dobrogea.
S-a dovedit a fi romantica.
Am iesit timid din Constanta prin nord: Ovidiu. La iesirea din oras am oprit la o pensiune si ne-am baut cafeaua. Linistea deplina era rupta de cantecul unor zburatoare simpatice. In rest, atmosfera toropitoare, in care totul se intampla incet, dinadins parca, pentru a-ti da ragazul sa savurezi tot ce ti se intampla. Privirea imi ramane adormita pe zbaterile unei insecte care bazaie nesuferit.

Dupa clipele alea atat de balzaciene, am pornit iar la drum. El la volan, eu cu o mare curiozitate, pentru urmatoarea destinatie: Medgidia. Am oprit la un popas. Am mancat ceva si am hotarat un alt traseu.

Am mers prin sate pierdute parca de lume. Am trecut printr-un sat care se numeste Lanurile. Am inteles si de ce: era inconjurat de lanuri cat vedeai cu ochii. Peisaje care te fac sa visezi la eroi si intamplari din carti.

Drumul ne-a dus la Vama Veche. Dupa drumul lung, in care caldura ne-a dat mare bataie de cap, briza marii, peisajul salbatic si atmosfera racoroasa pe care ti-o da terasa acoperita cu stuf este una de vis.
Atmosfera este completata de muzica soul si reggae si fosnetul marii

La nici o aruncatura de bat de terasa, un tip isi intinde cortul. Sunt aproape invidioasa. Ce mi-ar fi placut sa putem sa stam si noi, asa, arsi de soare si de vant pe malul marii.

Ce ciudat: aveam o parere destul de indusa ca acolo nu sunt decat aurolaci.
Am simtit “parfumul” salbatic, neimblanzit - inca - al marii.
Mai incolo un pic, la un foc de tabara, vreo patru tipi pregateau cina: saramura de peste cu mamaliguta si salata de rosii cu ceapa verde. Salivam de cat de bine mirosea pestele ala pe gratar.
Am ajuns acasa cu franturi din melodiile pe care le-am auzit pe terasa: “get on up…lalala..”
Cat de tare mi-a placut plimbarea asta! E bine sa poti sa faci plinul la rezervor si sa o iei marunt la plimbare. Cu siguranta vom mai face plimbari de genul asta.