Uite o melodie care ma face sa fredonez, spre disperarea sotului. Pentru ca sunt afoana rau. Dar asta nu m-a impiedicat niciodata sa cant in dus dimineata cand ma trezesc bine dispusa, sau cand ma invart prin casa, sau cand conduc. Ma face sa ma simt in al noualea cer. Daca ma vede cineva fredonand inseamna ca ma simt bine. Iar el, intre timp, s-a invatat si chiar ma gaseste adorabila chiar si daca ii zgarai timpanele. Meeeerssssssyyyyy…..lalalalaaaaaa..ieeeei …iieeeeeii…

Imi era dor sa mai scriu ceva. Am amanat constant sa scriu motivand tot felul de scuze: ba ca trebuie sa fac pregatiri de Pasti, ca trebuie sa muncesc mai mult in perioada asta, ca nu am chef sau ca trebuie sa mai fac si un pic de treaba prin casa.
Cred ca mi-a fost lene.
Dar acum mi-e dor.
O sa ma straduiesc sa nu-mi mai gasesc scuze si sa imi rezerv in fiecare zi macar o jumatate de ora pentru a scrie.
Sa va povestesc ce am facut in toata perioada aceasta: pai a inceput cu pregatirile de Pasti. La mine a durat doar o zi si o noapte. Adoratul m-a ajutat cu curatenia in timpul zilei si seara eu am facut mancarea. Pana la ora 4:30 dimineata!
Am facut: salata beuf (a iesit salata a la ruse - pentru ca eu nu pun carne la salata asta), am facut drob (mai putin traditional - din pui - daca vreti reteta sa-mi ziceti - delicios), am facut bors de primavara din porc cu leustean, stevie, patrunjel…racoroasa, am vopsit oua si am facut o friptura la cuptor care a fost tinuta la macerat o noapte intreaga.
Mi-am dorit sa fac lucrul asta ca sa “simt” si eu ca vine Pastele. Cand eram mai mica tineam post, aveam mai mult timp sa ma pregatesc de sarbatoarea asta. Asteptam noaptea de Pasti cu nerabdare, bucurie si pofte dupa tot ce am pregatit si ma asteapta acasa: mancare, cadouri cu ceva nou, pentru ca asa este traditia.
As fi avut posibilitatea sa cumpar totul de-a gata, sa ma invart de vre-o 2 ori prin bucatarie si gata. Dar ar fi trecut prea repede, parca nu as fi savurat momentele astea care oricum au fost prea scurte. Am facut Pastele cu prieteni buni si a fost frumos dar la fel de repede. Vremea a fost cumplita: a plouat cu galeata.
Au trecut repede zilele de dupa. Parca totul trece prea repede!!!
De 1 Mai am fost la gratar. Un gratar reusit daca nu ar fi fost atata mocirla si nu as fi uitat sarea acasa. Munca…munca si iar munca. In momentele cand as fi putut sa mai scriu ceva pe blog am preferat sa stau in plapumioara si sa ma uit la filme (va rog sa-mi mai recomandati filme bune).
Huh! Ce dor mi-a fost sa scriu.
O sa mai am un post, poate diseara, poate maine, cu ce se poarta in materie de incaltaminte. Am fost la Bucuresti la deschiderea unui magazin de lux cu articole din domeniu. Voi reveni!

Cand eram mica, eram cea mai mica din tot neamul meu; adica eram cea mai mica din toti verisorii mei de la patru frati care ii are mama. Si eram cea mai rafatata. Mi se spunea Danila Prepeleac pentru ca faceam tot felul de pozne, de te bufnea rasul cand vedeai ce grozavii faceam.
Am vorbit cu una din verisoarele mele pe messenger si ne-am adus aminte de acele vremuri. Plecam singura cu trenul la tara, inca de cand aveam vreo zece ani. Si nu era mare lucru: sa pleci dintr-un oras, sa ajungi in Bucuresti, sa iei alt tren pana intr-o gara oarecare, de acolo sa mai iei un personal si de acolo o rata care mergea vreme de 3 ore, pentru un copil, e chiar o aventura, mai ales ca trageam de bagajele mele de-mi ieseau ochii din cap. Atat de mare era dorinta mea de evadare din peretii astia de beton ai orasului in care locuiam.
Eram spaima cotetelor atunci cand era vorba sa strang ouale calde din cuibar; sau cand “furam” un colt de branza si fugeam in gradina si mancam cele mai dulci si delicioase rosii. Sau cand ma trezeam dimineata in aerul acela curat si lumina aia atat de perfect de alba, ca te facea sa zambesti de cand deschideai ochii si auzeai cum canta cocosul, parca dinadins, ca sa-l fugaresti prin curte.
Ma apuca nostalgia cand ma gandesc cum ma cataram eu in toti copacii, ori sa mananc mai stiu eu ce fructe sau sa vad mai stiu eu ce priveliste care mi se parea mie fantastica. Tin minte ca odata m-am catarat intr-un copac - cel mai inalt copac de la noi din curte - si nu mai puteam sa ma dau jos. Am inceput sa plang si sa tip si sa urlu’ si in acelasi timp sa rad de comicul situatiei. A venit saraca bunica razand cu lacrimi si cu scara de la grajd ca sa ma dea jos.
Sau jucam ascunselea prin curte(avea bunica mea o curte foarte mare) si m-am gandit eu ca cel mai bine ar fi sa ma ascund pe cotetul de vara al porcilor, care era facut din niste surcele acoperite cu “ceva”. M-am catarat pe el, binenteles. Cotetul a inceput sa se clatine, eu am intrat in panica, m-am ridicat in picioare pe acoperis si tot cotetul a cedat: a cazut ca un joc de lego in patru zari. Au inceput porcii cu mic si mare sa fuga in toate zarile, de credeai ca a venit Baba Cloanta pe pamant, guitand de mama focului. Iese bunica mea speriata, ma vede insirata prin noroi si cam in tot ce aveau porcii acolo in tarcul lor(nimic placut, credeti-ma). Eu ma gandeam ca o sa-mi iau mare papara si am inceput sa plang ca ma si dureau genuchii tare. Dar bunica mea a inceput sa rada cu o pofta, ca a molipsit pe toata lumea. Am fost iertata si atunci. Ca de fiecare data cand faceam cate o prostie.
Pentru mine a existat “la tara”, un loc al amintirilor din copilarie si nu pot decat sa fiu recunoscatoare sortii.

Banc:
Cine a fost primul om care a ajuns pe Luna? - Un somalez care s-a jucat cu elasticul de la chiloti!!!

Dupa ce am plecat de la prietena care a nascut, ma sui in taxi, cu domnul inimii mele, cu gandul sa ajungem acasa.
Taximetristul: un vorbaret. Am aflat ca doar si-a scos masina din service, ca a avut o masina si si-a vandut-o, dar ce masina domle’ cu bordul din lemn de mahon si piele pe interior, ca nevasta-sa cheltuie banii (ca toate femeile de altfel), ca are si un frate care este si el taximetrist si ca si-a dus masina la reparat la nu stiu ce inginer de pe varianta care e particular. Intre timp, zice ca el ne cunoaste dom’le. Suntem de la el din cartier. Coincidenta!!! chiar eram. Ajungem intr-un loc unde trebuia sa facem escala, sa verifice al meu nu stiu ce si coboara din masina. Se intoarce brusc si ma priveste fix in ochi: Nu te cheama Luminita? Si stai la 3? Te duci tu in vizita la domnul si doamna X(nu mai retin numele)???
Eu, uimita si siderata. Am zis ca daca m-a confundat prin oglinda retrovizoare, acum, ca s-a intors o sa ma vada mai bine! Dar nu domnule! El se uita insistent la mine (am observat cu aceasta ocazie ca avea si un oarecare strabism). Nu dom’le,nu ma cheama Luminita si nici nu stau la trei. Inexplicabil.
Acum vre-o 5 ani, un prieten de-al lui tata, care venea la noi sa joace o tabla si sa-si mai piarda vremea, vine intr-o zi foarte suparat: “-Bine mai, dar frumos iti sade? Sa ma faci tu pe mine de ras de fata cu colegul meu de munca?” Eu, blocata de o asemenea atitudine, direct la obiect, fara buna ziua si ce mai faci, mai sa-mi dea si una, reusesc sa ingaim: Dar ce s-a intamplat?
Si se apuca domnul sa imi decrie cu lux de amanunte intamplarea: pai eram la posta ca ma trimisese seful cu un coleg sa trimitem niste colete. Stau eu la coada si cand ma uit mai bine, erai si tu la coada la ghiseu. El la mine: Ce faci fata? Eu il ignor, el ma bate pe umar, eu il intreb ce vrea, el ma intreaba ce fac, eu il fac badaran, imi ridic ajutorul de somaj si plec, lasand-ul cu buza umflata in posta. Asta a fost intamplarea. Daca nu era tata acasa sa-i zica ca eu nu am luat ajutor de somaj niciodata cred ca ma lipeam de o bataie zdravana. Si omul, uluit de asemanare, incepe sa balbaie: pana si culoarea asta turbata de par o avea fata aia(pe vremea aia eram vopsita roscata si aveam suvite blonde).
M-am intrebat atunci, ma inteb si acum: oare ce sosie o-i avea eu la mine in cartier? Sau sa ma intreb pe unde o fi umblat tata? Sau m-au schimbat la nastere?

Pai am primit, in anii trecuti, lucruri simbolice pe care le pretuiesc mai presus de orice. Uite aici poze cu cadourile

Anul acesta am primit tot lucruri simbolice dar de o alta natura: un sifonier si un calorifer. Daca vi se pare amuzant, pentru mine a fost tot ce imi doream si din acest motiv au fost cele mai apreciate cadouri. Poate de ziua mea voi primi drept cadou ITP-ul la masina. Ce face casatoria din oameni?!? Sa mai zica cineva ca noi nu suntem romantici.

Mai nimic in ultima vreme. M-a apucat o mare plictiseala de atat stat in casa si de uitat la seriale interesante.
Si stateam si ma gindeam: ce poate face un om care este la dieta, care nu fumeaza si nu bea alcool sau cafea, sa se distreze?
Ma gandeam sa merg la bowling dar acolo se fumeaza si imi vine sa vars de la fumul de tigara. Asta pica. Sau sa merg la biliard - aceeasi chestie si deci pica si ea. Mai fac exceptii doar atunci cand ma plicisesc rau de tot.
Sau ma mai gandeam sa merg la un film: nu exista decat un singur cinema - multiplex in Constanta si ala la etajul cu restaurantele si fast-foodurile cele mai ispititoare; cade din cauza dietei si a faptului ca filmele care ruleaza deja le-am vazut.
Sau ma gandeam ca sa mai ies si eu in vreun pub, bar : toate pica ce sa fac? Sa ies si sa beau un suc, ispitita de mai stiu eu ce cocteiluri calorice? si sa ma afum bine ca sa ma pastrez bine? Yack!
Sau sa mergem la teatru. Uite ceva la care nu m-am mai gandit demult. In facultate mergeam destul de des, asta pana cand m-am saturat de valul ala de “actori postrevolutionari” care considerau arta dezbracatul pe scena, sau injuratul sau urlete fara sens, sau miscarile alea in masa atat de haotice care dadeau bine si care prezentau viziunea vreunui regizor scrantit de-o doaga.
Ultima oara cand am fost la teatru, am fost cu cativa prieteni. Intamplarea a facut ca nu stiu ce liceu sa organizeze o seara de teatru, ca era sala arhiplina de tinerei nelinistiti. Se pusese in scena Iona. Un rol foarte greu, ca unic personaj sa incerci sa redai unicitatea piesei lui Marin Sorescu, mi se pare un act de oarescare nebunie. Mai ales in fata unor tineri care refuzau cu desavarsire sa realizeze ca sunt intr-un teatru. Am ramas impresionata cum actorul si-a intrerupt rolul si a facu apel la elevi sa faca liniste.
Mi-a fost mila de actor. Nu am mai fost de atunci. Poate ca voi mai incerca sa mai merg, curand.
Cam ce poate sa mai faca un om sa se distreze zilele astea?

Am simtit un miros…trecand prin fata unei cofetarii, patiserii… si de aici o intreaga avalansa de imagini: mi-am adus aminte de cum facea bunica mea placinta cu branza. Stateam langa ea, cu barbia pe marginea mesei, fascinata de cum intinde ea coca fara sucitor, folosindu-si doar mainile si indemanarea: era ceva de genul cum fac italienii blatul de pizza - la inceput - in aer, arunca coca aia de o luau ametelile , apoi o lua si o intindea frumusel pe musamaua strasnic curatata dinainte si o ungea cu ulei parca… si tragea de ea pana se facea coala de hartie nu alta.
Si cand imi umplea coca aia cu branza si stafide sau cu dovleac si scortisoara, ca nu mai ieseam din casa ziua aia. Era asa de bine, langa soba aia cu cuptor pe care o foloseau doar iarna si miresmele de zahar ars pe soba “-asa de miros!” mai ales atunci cand aveam mainile si picioarele inghetate si nasul rosu de la frig.
Cat mi-e dor de clipele alea perfecte si si cat mi-e dor de bunica mea! Si cand te gandesti ca totul a inceput de la mirosul unei patiserii aflate intamplator in calea mea de om mare.

In urmatorul tren am impartit cuseta si povestea de dragoste neimpartasita a vietii unei domnisoare frumoase. O poveste impletita cu franturi despre viata ei cu suisuri si coborasuri.
Ce destin ciudat iti ofera viatza! Studenta saraca, sora mai mare a sase frati (ultimul de vre-o patru anishori), se baga in seama cu un profesor care cunostea pe cineva care avea nevoie de personal. Ocazie pentru ea sa se angajeze intr-o mare companie bine platita. Soarele se parea ca a aparut pe strada ei si, seful ei rapus de frumusetea ei, incepe sa o curteze asiduu, iar ea coplesita de atata atentie din partea unui om pe care ea il vedea ca pe un mic zeu, ii cedeaza.
Dupa ce seful ei i-a sorbit nectarul nestiintei si-a adus aminte ca are sotie si ca mai are si copii si ca e implinit - nu-i trebuiau complicatii. Dar sa ramana prieteni. S-a pogorat iar cerul asupra-i. Sa plece din firma ar insemna un mare pas inapoi in cariera ei. Sa ramana ar insemna o lupta permanenta cu ea insasi. Ea a aflat ce este dragostea si i-a daruit-o lui TOATA!!! Lumea a inceput si s-a terminat cu el!
Acum era in deplasare. Imi povestea toate astea in frisoanele eliberarii de o mare taina. Sa spuna drept uitandu-se in ochii mei, cu mandrie, ca mama ei este femeie de serviciu, ca stau intr-un apartament cu doua camere - atatea persoane.
Ma uitam la ea cum e flamanda sa se dezvaluie, sa fie ea insasi cu tarele ei. Libera si dezbracata de inhibitiile sociale, de fatade. Ma gandeam in timp ce o ascultam : cat de bine e sa mai iei cate o gura de aer proaspat din cand in cand. Sa reusesti sa te detasezi de conduitele sociale si sa spui “asta sunt eu!”. Cat de puternic ai deveni astfel !!???!!
Am ramas cu ea in minte. Chiar si acum, dupa aproape o luna, ma gandesc la ea.
Mi-as dori sa stiu ca mai exista o poveste frumoasa pentru ea.

Cea mai tare chestie de pe mirc… intri pe un canal (populat sau nu) si te uiti la tooot felul de nume cica-s nick-uri. Asta ar trebui sa zica ceva despre tine… spre ce aspiri sau ce esti, sau ce ai vrea sa fii….Ca paranteza…oare ce o fi vrut sa spuna ala cu nickul F_Tbine? Asta ar fi trebuit sa fie ceva care aspira sa fie sau ce ar fi vrut sa fie… sau doar viseaza?
In fine. Vine si iremediabilul ASL, PLS. Cred ca asta a fost cauza decesului mirc-ului sau intrarea lui in coma. Au iesit si o groaza de povesti destul de funny, povesti de dragoste sau prietenie.
Una din povestile de dragoste care s-au nascut din cauza mirc-ului este povestea mea de dragoste!
Zic din cauza mirc-ului, pentru ca noi doi nu ne-am cunoscut pe mirc ci aveam o amica comuna care frecventa mirc-ul frenetic era op sau nu stiu ce pe nu stiu ce canal al Constantei. Si ei, mircomanii, se intalneau periodic in Bucuresti doar de fun. Si o data prietena asta nu avea cu cine sa se duca la Bucuresti si m-a luat pe mine. Eram perfect hotarata sa ma distrez ca in zilele mari ca de’ nu ma stie nici dracu’ in Bucuresti. Acolo l-am cunoscut pe el. Si ne-am dus sa mancam ceva. Prilej sa facem mishto unul de altul, ocazie pentru el sa imi analizeze posteriorul . Taxiul ne-a dus intr-un club - el a zambit toata seara- eu am dansat ca o maniaca.
Am plecat din club la 4 dimineata cand s-a inchis clubul. Si pana pe la 11:30 cand aveam tren am hoinarit prin cafenelele Bucurestiului si am vorbit degajat si relaxat din cauza ca ne ajutau aburii abia perceptibili ai alcoolului dar si pentru ca nu aveam sa ne mai vedem vreodata. Si am voorbit cate in luna si in stele si nu am incetat sa zambim. Cand a plecat trenul mi-am lipit nasul de geamul trenului si mi-am facut urechi din maini si m-am strambat la el …asa de “La revedere sau Adio!” Atunci, zice el, s-a indragostit de mine!
Am ajuns acasa si m-am repezit la multitudinea de treburi care ma asteptau ca am uitat vreme de vreo doua saptamani despre Bucuresti, sau despre prietena mea.
Apoi dupa vre-o 2 saptamani trec pe la amica mea care ma informeaza ca e asaltata de Tipul din Bucuresti care insista sa gaseasca o modalitate de contact cu mine. Bine, fie, da-i mailul meu. Si apoi i-am dat telefonul meu…apoi i-am dat o invitatie in Constanta la ziua prietenei mele. Si a venit sa stea la mine pentru 2 zile. A ramas vreo 7 si in a 3-a zi m-a cerut de nevasta. A plecat la Bucuresti sa isi inchida treburile acolo si a venit la mine. Peste 6 luni fix am facut nunta. Si, se pare ca am trait fericiti pana la adanci batraneti! Cu bune si cu rele am ramas unul langa altul. Pentru ca stim sa ne pretuim, sa pretuim norocul ca ne-am gasit.
Va doresc dragilor sa fiti fericiti si mai ales sa fiti norocosi sa va gasiti jumatatea.Si daca v-ati gasit-o deja, sa fiti siguri ca o pretuiti.
Sa mai ziceti voi ca romantismul a pierit!