Agitatia si schimbarile din viata mea s-au mai domolit un pic; am avut timp sa-mi ascult o prietena despre necazul ei: bunica ei a suferit un accident vascular cerebral.

Ceea ce este si mai tragic este ca familie, este ca desi dispusa sa plateasca orice tratament, sa suporte deplasari spre alte orase, nu stie unde sa se indrepte. Au cautat pe internet(poate nu suficient de bine) locatii ale unor spitale din tara care pot face operatii pentru remedierea problemei, un tratamet, orice.

Numai ca nu le zice nimeni nimic. Doctorul bunicii, care se ocupa de ea momentan, le spune relaxat ca sa fie calmi, ca in principiu nu se poate face nimic. “Daca isi va reveni, isi va reveni singura!”

Ce sistem medical imbecil in Romania! Doctori prost platiti drept urmare prost educati, prost pregatiti, nerespectati(Tin minte ca demult, cand ziceai: “E doctor!” se subintelegea un respect deosebit; acum nu-i vezi decat ca pe niste hiene care nu stiu cum sa-si umple buzunarele mai bine si apoi sa te intrebe ce ai). Recunosc, sunt si exceptii! Dar nu este suficient cand vorbesti de un sistem!

Dar cel mai tragic este ca cel care are de suferit esti tu direct! Eu, el, toti!

Sa revin la prietena amintita: cum pot eu sa o ajut cu un sfat, cu ce are de facut? Spre ce locatie din Romania poate sa gaseasca o solutie la problema ei? Cineva? Un sfat va rog!
Multumesc!

Cum e oare mai bine? Sa muncesti pentru tine, de dimineata pana seara, sa-ti sara basca, sa-ti asumi riscurile deciziilor tale, remunerate sau nu, sau sa fii un functionaras bine mersi, sa te ascunzi in spatele unui birou si sa duci pixul de colo colo si sa iti astepti salariul la sfarsit de luna?

Daca esti suficient de destept, lucrezi(muncesti) intr-un anumit domeniu si inveti tot ce se poate invata in ceea ce priveste afacerea respectiva si, daca ai suficient tupeu, iti pui pe picioare afacerea ta. Nu cred ca este o rusine sa copii ceea ce altii au facut cu succes. Probabil ca genul asta de oameni sunt cei carora nu le lipseste spiritul de aventura. Si sunt capabili sa-si asume riscuri bine calculate.

Mai sunt si cei care au atat de bine infipt in sistem, gandul acela de a avea o slujba stabila, incat nu ar putea supravietui fara ideea de a se trezi a doua zi fara sa se duca la munca. Munca lor este totul, fara ei lumea s-ar narui, firma ar da faliment, viata nu ar avea sens.

Habar nu am din ce categorie fac parte. Imi surade, pe de o parte, ideea jobului bine platit, dar pe de alta parte imi face cu ochiul si deschiderea unei afaceri pe cont propriu. Nu m-am hotarat in ca in ce directie ar functiona o viitoare firma.

Voi aveti idei? Daca ati deschide o firma, in ce domeniu credeti voi ca ati avea succes?

Cautam cu chirie prin Constanta. Eu si cu Adoratul ne-am luat frumusel si romantic de mana si, pentru a se face simtita absenta noastra, ne-am hotarat sa migram spre ceva nou.
Acum ne cautam un locusor numai al nostru.

Abia astept!

Am observat ca daca ne schimbam locatia mai des, apetitul nostru de orice fel, creste simtitor.
Aveam de mult dorinta de a ma destainui public:

Te iubesc Adoratule! Tu esti cea mai pretioasa comoara din viata mea. Sunt binecuvantata ca existi, norocoasa ca te-am gasit, fericita ca iti vad zambetul in fiecare zi langa mine. O sa merg alaturi de tine pana la capatul lumii. Pentru ca tu ma iubesti, pentru ca alaturi de tine pot fi mai buna. Tu esti jumatatea mea mai buna!

In rest, doar o poveste suficient de trista ca sa nu merite a fi amintita!

In era asta a vitezei, eticheta, regulile de conduita, lasa tot mai mult de dorit. Pana si din partea mea. Nu am timp suficient de mult sa stau sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa ma vizitez cu vecinele sa ne bem cafeaua si sa mai barfim care, cine ce face si cu cine o face; in ochii unora asta s-ar numi socializare.

Ca nu am timp ar fi una, ca nu imi place ar fi alt aspect al situatiei.

Ma incurc intotdeauna in ce vrea sa zica de fapt, daca nu a zis asta de fapt ci doar e politicos, pentru ca oamenii, tind sa se camufleze in spatele aparentelor.

Spre exemplu ma duc in vizita la o prietena (pe care am sunat-o inainte de a ma afisa la usa ei) si incepe:
- Hai! cu ce vrei sa te servesc?
-Pai un pahar cu apa si gheata ar fi ideal.
Ea nu se lasa mai prejos:
- Hai mai, nu se poate, o cafea, o dulceata, o prajitura.
- Pe caldura asta, chiar nu-mi doresc altceva. Mi-e sete de apa.
Nu scap de insistentele ei si ma serveste cu o prajitura. O mananc, imi place, o laud (ca ea fusese cofetarul). Facem conversatie pentru ca nu ne-am vazut de atata timp. Ne punem la curent cu cele ce s-au mai intamplat in viata noastra. Apoi reincepe:
- Hai sa iti mai pun o prajitura!
Eu, delicata, vinovata fata de cantarul din baie, refuz politicos.
- Dar insist!
Acum ce era de facut? Sa ma servesc ca insista ea sau sa refuz politicos, pentru ca NU mai vreau o alta prajitura? Sau pentru ca ea insista doar de dragul de a fi politicoasa.

Asta ar fi un exemplu.

Sunt multe alte exemple de genul: in vizita la prieteni din alta localitate, hotarati sa petreceti o seara. A doua zi insista: hai mai ramaneti o seara la noi. Nu conteaza ca maine ei se duc la munca si ca va lasa singuri in casa. Asa e politicos?
Sa faci chestii pe care nu le doresti doar de dragul conduitei?

Sa iti vina musafiri(neanuntati) tocmai cand esti la masa si sa insisti pana se aseaza si ei la masa cu tine, chiar daca ai pus ultima portie de mancare in farfurie la tine?

De ce nevoia asta absurda de a fi asa cum nu esti, doar de dragul de a te incadra in niste etichete?
Daca vine cineva la mine in vizita si eu il intreb: bei o cafea? Sa stiti ca eu nu voi insista niciodata doar de dragul etichetei daca omul ala refuza.

Am si eu fixurile mele: nu ma duc niciodata la cineva si sa nu iau o sticla de suc, macar. Daca nu o fac, nu ma simt bine.

Atat de multe tampenii. De aia prefer ca atunci cand ma vad cu prietenii sa ma vad in oras, la vre-o terasa: fiecare isi ia ce vrea si isi si plateste ceea ce vrea. Si nici nu insista nimeni, decat poate, la nota de plata, care sa o plateasca.

Zilele astea la tv se plangea o reporterita de mizeria de pe plaja. Ca nu exista cosuri de gunoi, ca nu ridica nimeni mormanele de gunoaie acumulate pe plaja.

Incepuse reporterita sa acumuleze date importante despre cine trebuie sa ridice gunoiul, cine administreaza plaja, care sunt vinovatii.

M-am enervat. Nimeni nu face nimic la nivel national pentru educarea populatiei. Vrei sa ai o plaja, o tara fumoasa si curata? Nimic mai simplu: cand plimbarile tale ajung la plaja, la picnic sau pur si simplu cand mananci o inghetata, fii educat: ia-ti o punga cu tine si aduna-ti mizeriile. Pleaca de acolo si cauta o ghena de gunoi, chiar daca este la 3 km distanta. Data viitoare cand vei mai merge la plaja, nu vei fi scarbit de ce gasesti acolo: gunoaiele pe care le-ai lasat tu sau alt needucat.

Am vazut o tipa cu doi copii: unul de 5-6 ani si unul suficient de mic sa stea in carut. Copilul ii da mamei ambalajul de la inghetata si mama ce crezi ca face: baga ambalajul sub carut. Nu m-am putut abtine. M-am dus la ea si am intrebat-o: “-Asa vrei sa iti educi copii? Cosul de gunoi este la 2-3 pasi de dumneavoastra. La anul, cand veti veni in statiune, sa nu spuneti ca este jegoasa, murdara.Acasa tot asa faceti? Bagati gunoiul sub canapea?” Nu a zis nimic. Si-a luat ambalajul si s-a deplasat pana la cosul de gunoi. Poate eu am reusit sa schimb ceva, poate nu.

O alta tipa, imbracata traznet, manca o shaorma pe strada. Termina de mancat si arunca ambalajul pe strada - pur si simplu. Ma duc la ea si ii zic politicos: “- Cred ca v-a scapat ceva pe jos!” la care ea, absolut nonsalanta imi raspunde: “- Nu! Nu mi-a cazut nimic, eu am aruncat hartia aia pe jos”. Asa pur si simplu. Am amutit la atata nesimtire.

Primul pas trebuie sa il faca fiecare din noi. Sa ne plangem mai putin si sa facem mai mult.

Cand o imagine spune totul despre relatiile dintre sexe :))

Auzeam zilele astea cum se cearta vecina cu vecinul de mama focului. El o bate pe ea, ea tipa si il injura de mama focului din neputinta de a face altceva.

E ciudat ca viata iti ofera o gramada de optiuni dar nu faci nimic in directia asta. Esti liber sa alegi, sa divortezi, sa mergi la consilier marital, sa il parasesti pentru o saptamana: te duci la maman ca realizeze ca viata lui nu are sens fara tine si sa vina dupa tine.

Sau sa intelegi ca pur si simplu, indiferent cat de mult incerci sa comunici nu reusesti sa faci mare lucru. Atunci ar fi vremea sa realizezi ca nu esti fericit. Ca ai dreptul si obligatia sa fii fericit si sa-ti analizezi parametrii in care functionezi, inclusiv pe el (ea).

Din pacate sunt foarte rari oamenii care pot sa distanteze logica de inima. Si continua sa faca aceleasi greseli. Vecina stie ca daca il injura ia bataie si totusi o face. Nu poate sa inteleaga atata lucru? Este prea sufocata de supararile pe care el i le face ei?

Ma gandesc la o prietena care este casatorita de 1 an si care mi-a destainuit ca a inceput sa o cam “fure” de la al ei. Cat de neputincioasa m-am simtit punandu-ma in locul ei: sa iau bataie de la omul pe care eu il iubesc ca nu am taiat ceapa solzisori sau mai stiu eu ce. Mi se pune un nod in gat de furie si frustrari.

Cum as mai putea sa continui sa il mai iubesc pe cel de linga mine? Omul care ar trebui sa ma faca fericita, langa care se presupune ca mi-am gasit fericirea vrea sa ma “franga” sa ma “modeleze” sau sa ma “educe” intr-o asemenea maniera.

Cum se resfrange asta asupra personalitatii mele? Cum as putea sa-i mai zambesc vreodata sau sa il iubesc?

Ma uit si inca nu pot sa asimilez ca exista asemenea oameni: calai sau victime. Isi iau rolul in serios si nu fac nimic sa schimbe ceea ce (eu gandesc ca) ar fi gresit.

O victima se complace in tot felul de scenarii fara iesire (pentru ca refuza sa vada mai mult decat au in fata ochilor) iar calaii savureaza placerea de a domina, adrenalina de a modela, de a face cunoscuta frica, fara a lua in considerare ca sistemul lor de valori este nul.

Cred ca doi oameni, care s-au hotarat sa mearga pe acelasi drum trebuie sa inteleaga ca la amandoi trebuie sa le fie bine in relatie. Ca atunci cand au hotarat acest lucru, le era bine. Ca le placea sa-si bea cafeaua dimineata impreuna, ca vor sa faca viata celuilalt mai frumoasa. Pentru ca la un moment dat au considerat ca si-au gasit jumatatea.

E posibil ca ei sa se fi inselat. Nu e nimic mai trist decat asta. Ba da! Sa te complaci in acea relatie esuata!

Iar tipa ceva vecina. Sunt convinsa ca iar si-o ia. Chiar nu e nimic de facut?

In cea mai frumoasa zi din concediu - pentru ca in celelalte zile a plouat - am plecat intr-o raita impulsiva si neorganizata prin Dobrogea.
S-a dovedit a fi romantica.
Am iesit timid din Constanta prin nord: Ovidiu. La iesirea din oras am oprit la o pensiune si ne-am baut cafeaua. Linistea deplina era rupta de cantecul unor zburatoare simpatice. In rest, atmosfera toropitoare, in care totul se intampla incet, dinadins parca, pentru a-ti da ragazul sa savurezi tot ce ti se intampla. Privirea imi ramane adormita pe zbaterile unei insecte care bazaie nesuferit.

Dupa clipele alea atat de balzaciene, am pornit iar la drum. El la volan, eu cu o mare curiozitate, pentru urmatoarea destinatie: Medgidia. Am oprit la un popas. Am mancat ceva si am hotarat un alt traseu.

Am mers prin sate pierdute parca de lume. Am trecut printr-un sat care se numeste Lanurile. Am inteles si de ce: era inconjurat de lanuri cat vedeai cu ochii. Peisaje care te fac sa visezi la eroi si intamplari din carti.

Drumul ne-a dus la Vama Veche. Dupa drumul lung, in care caldura ne-a dat mare bataie de cap, briza marii, peisajul salbatic si atmosfera racoroasa pe care ti-o da terasa acoperita cu stuf este una de vis.
Atmosfera este completata de muzica soul si reggae si fosnetul marii

La nici o aruncatura de bat de terasa, un tip isi intinde cortul. Sunt aproape invidioasa. Ce mi-ar fi placut sa putem sa stam si noi, asa, arsi de soare si de vant pe malul marii.

Ce ciudat: aveam o parere destul de indusa ca acolo nu sunt decat aurolaci.
Am simtit “parfumul” salbatic, neimblanzit - inca - al marii.
Mai incolo un pic, la un foc de tabara, vreo patru tipi pregateau cina: saramura de peste cu mamaliguta si salata de rosii cu ceapa verde. Salivam de cat de bine mirosea pestele ala pe gratar.
Am ajuns acasa cu franturi din melodiile pe care le-am auzit pe terasa: “get on up…lalala..”
Cat de tare mi-a placut plimbarea asta! E bine sa poti sa faci plinul la rezervor si sa o iei marunt la plimbare. Cu siguranta vom mai face plimbari de genul asta.

Azi am avut o zi fantastica! Adoratul m-a plimbat in …Dobrogea. Am fost peste tot: Medgidia, Ciocarlia, Lumina, Ovidiu, Lanurile, Valea Dacilor, Tuzla, Techirghiol, Eforie Nord si Sud, 2 Mai, Vama Veche. Ne-am plimbat ceva. Pentru ca nu cred ca am insirat toate localitatile in care am fost azi.

Cand am fost la Techirghiol am fost la vestita Manastire. Mai trebuie sa mai fac o confesiune pentru a putea trece la ceea ce ma framanta pe mine cu adevarat: sunt in perioada “aia” a lunii, sunt “cu musafiri” … intelegeti voi. Ajung la manastire sfioasa si evlavioasa ca orice credincioasa. Ma gandesc sa intreb o maicuta daca este vreo problema cu “problema mea”. Si incepe sa imi insire ce nu am voie sa fac:

NU am voie sa intru in biserica
Nu am voie sa ating icoanele sau alte lucruri sfinte
NU am voie sa aprind lumanari
Nu am voie!

Ce am eu mi-a dat Dumnezeu! Este un dar pe care il am de la EL. Inseamna ca pot sa dau viata! Nu este nimic nefiresc! Asta in ochii mei! Nu stiu cum se poate ca religia sa ma faca sa ma simt “murdara”, sa ma stinghereasca, sa ma faca sa ma simt nedemna pentru a pasi in biserica? Ma face sa ma simt criminala si pacatoasa ca fac dragoste cu sotul meu in perioada de post si ca mananc carne sau lapte miercurea si vinerea care sunt si ele motive ilare si superstitioase, dar pe care le accept ca fiind niste sacrificii de curatare a trupului sa zicem…dar pentru asta?

Ce porcarii. Se mai ingrijoreaza preotii de ce sunt tot mai putini practicanti ai ortodoxismului in era asta ultrainformationala in care “Crede si nu cerceta!” aproape ca nu mai poate exista. Asta este chiar o aberatie. Sa nu ai voie sa… pentru ca… WTF???

Azi ma duc mai tarziu la munca!Singurul lucru bun din toata chestia asta cu Summit-ul NATO este ca imi permite sa merg mai tarziu la munca. Nu ma bucur foarte tare de acest lucru, dat volumul mare de munca pe care il am, dar, partea buna este ca am timp sa scriu despre asta pe blog. Ce tampenie. Cred ca imi fileaza o lampa. Aseara, in oras, erau luminile stinse, fasii lungi agatate de copaci, de semne de circulatie, care impiedicau circulatia pietonala sa traverseze prin locuri nepermise. Strazile, care erau pline pana la refuz de masini parcate pe o parte si pe alta erau acum pustii. Vremea noroasa, rece, incununata de picaturi de ploaie razlete intregeau un peisaj aproape de cosmar. Ziceai ca esti intr-un oras pustiit. Se circula totusi mai fluent si mai corect - e foarte supravegheat traficul de catre politie.
Ca veni vorba de condus, am inceput sa ma deprind cu masina. Imi place la nebunie. Am fost ieri prin piata, in locuri aglomerate si m-am descurcat acceptabil (sunt modesta). Am primit si primul meu bilet pe geamul masinii: parcasem prea aproape de usa din dreapta unei masini.
Voi incerca sa-l redau : “Cand parcati masina, sa va asigurati ca masina din dreapta dumneavoastra are loc suficient pentru a deschide usa. Vi se poate face rau masinii.” Semnat “Cielo Alb”
Consider ca mi-a lasat biletul in geam, si nu a recurs la fapte violente, faptul ca mi-a vazut mamaligile in geam. Ii multumesc pe aceasta cale de intelegere si voi incerca sa tin cont de sfatul lui, atata timp cat voi putea.