Cum e oare mai bine? Sa muncesti pentru tine, de dimineata pana seara, sa-ti sara basca, sa-ti asumi riscurile deciziilor tale, remunerate sau nu, sau sa fii un functionaras bine mersi, sa te ascunzi in spatele unui birou si sa duci pixul de colo colo si sa iti astepti salariul la sfarsit de luna?

Daca esti suficient de destept, lucrezi(muncesti) intr-un anumit domeniu si inveti tot ce se poate invata in ceea ce priveste afacerea respectiva si, daca ai suficient tupeu, iti pui pe picioare afacerea ta. Nu cred ca este o rusine sa copii ceea ce altii au facut cu succes. Probabil ca genul asta de oameni sunt cei carora nu le lipseste spiritul de aventura. Si sunt capabili sa-si asume riscuri bine calculate.

Mai sunt si cei care au atat de bine infipt in sistem, gandul acela de a avea o slujba stabila, incat nu ar putea supravietui fara ideea de a se trezi a doua zi fara sa se duca la munca. Munca lor este totul, fara ei lumea s-ar narui, firma ar da faliment, viata nu ar avea sens.

Habar nu am din ce categorie fac parte. Imi surade, pe de o parte, ideea jobului bine platit, dar pe de alta parte imi face cu ochiul si deschiderea unei afaceri pe cont propriu. Nu m-am hotarat in ca in ce directie ar functiona o viitoare firma.

Voi aveti idei? Daca ati deschide o firma, in ce domeniu credeti voi ca ati avea succes?

Azi, am sa ma despart cu greu de locul meu de munca(voi face o vizita totusi) si imi voi lua Adoratul in concediu.

Am sa iau parte la un eveniment foarte romantic si fericit: Denisuca si VisUrat se casatoresc. Sa fie sanatosi, fericiti si sa se iubeasca toata viata. Am zis!

Poate reusesc sa va tin la curent cu toate cele. Daca nu reusesc, o sa spun tot cand ma intorc

Azi ma duc mai tarziu la munca!Singurul lucru bun din toata chestia asta cu Summit-ul NATO este ca imi permite sa merg mai tarziu la munca. Nu ma bucur foarte tare de acest lucru, dat volumul mare de munca pe care il am, dar, partea buna este ca am timp sa scriu despre asta pe blog. Ce tampenie. Cred ca imi fileaza o lampa. Aseara, in oras, erau luminile stinse, fasii lungi agatate de copaci, de semne de circulatie, care impiedicau circulatia pietonala sa traverseze prin locuri nepermise. Strazile, care erau pline pana la refuz de masini parcate pe o parte si pe alta erau acum pustii. Vremea noroasa, rece, incununata de picaturi de ploaie razlete intregeau un peisaj aproape de cosmar. Ziceai ca esti intr-un oras pustiit. Se circula totusi mai fluent si mai corect - e foarte supravegheat traficul de catre politie.
Ca veni vorba de condus, am inceput sa ma deprind cu masina. Imi place la nebunie. Am fost ieri prin piata, in locuri aglomerate si m-am descurcat acceptabil (sunt modesta). Am primit si primul meu bilet pe geamul masinii: parcasem prea aproape de usa din dreapta unei masini.
Voi incerca sa-l redau : “Cand parcati masina, sa va asigurati ca masina din dreapta dumneavoastra are loc suficient pentru a deschide usa. Vi se poate face rau masinii.” Semnat “Cielo Alb”
Consider ca mi-a lasat biletul in geam, si nu a recurs la fapte violente, faptul ca mi-a vazut mamaligile in geam. Ii multumesc pe aceasta cale de intelegere si voi incerca sa tin cont de sfatul lui, atata timp cat voi putea.

Motivatia pentru care nu am mai scris de atata vreme pe blog este una simpla si importanta!!! Azi am avut examenul de permis categoria B. Si l-am luat! Din prima!!!
Am avut extraordinar de multe emotii! Cei care au dat examenul cred ca stiu prin ce am trecut eu azi. Am avut si un instructor foarte bun, dl. Mares (Caruia ii multumesc pe aceasta cale!). Am invatat in ultimile trei zile cum nu o faceam decat in sesiune.
De acum promit sa ma ocup serios de blog, asta daca nu se mai iveste cate ceva de importanta nationala.
Cel mai mult ii multumesc sotului meu pentru sustinere - banuiesc ca are si de ce. Si-a stabilit programul pentru intreaga vara. Cel mai mult tine de viziunea lui de a sta in dreapta cu o bere in brate. Nu comentam acum burtica ci savuram evenimentul! Oricum sunt indragostita!

Am facuti ieri 1000 de lucruri. In drum spre casa,dupa o zi grea, am primit cel mai frumos cadou pe care putea sa mi-l dea ziua respectiva. A nins. A nins asa cum rar ninge in Constata: cu fulgi mari, ca niste globuri, fara vant ca sa viscoleasca zapada, exact asa cum mai vezi in povesti cu ochii mintii. Nici macar nu era foarte frig.
Am zambit tot drumul spre casa. Mi-a inseninat ziua. Asa, ca soarele care imi intra azi, prin perdele, in bucatarie. Papagalii completeaza peisajul fonic cu o galagie vesela si jucausa. As avea chef de o plimbare lunga pe jos. Dar pentru asta ar trebui sa-l conving pe Arhi, si stiu, inteleapta cum sunt (sau nu!), ca nu am mari sorti de izbanda!
Cat de bine este sa savurezi o zi libera!

Cand eram mica, eram cea mai mica din tot neamul meu; adica eram cea mai mica din toti verisorii mei de la patru frati care ii are mama. Si eram cea mai rafatata. Mi se spunea Danila Prepeleac pentru ca faceam tot felul de pozne, de te bufnea rasul cand vedeai ce grozavii faceam.
Am vorbit cu una din verisoarele mele pe messenger si ne-am adus aminte de acele vremuri. Plecam singura cu trenul la tara, inca de cand aveam vreo zece ani. Si nu era mare lucru: sa pleci dintr-un oras, sa ajungi in Bucuresti, sa iei alt tren pana intr-o gara oarecare, de acolo sa mai iei un personal si de acolo o rata care mergea vreme de 3 ore, pentru un copil, e chiar o aventura, mai ales ca trageam de bagajele mele de-mi ieseau ochii din cap. Atat de mare era dorinta mea de evadare din peretii astia de beton ai orasului in care locuiam.
Eram spaima cotetelor atunci cand era vorba sa strang ouale calde din cuibar; sau cand “furam” un colt de branza si fugeam in gradina si mancam cele mai dulci si delicioase rosii. Sau cand ma trezeam dimineata in aerul acela curat si lumina aia atat de perfect de alba, ca te facea sa zambesti de cand deschideai ochii si auzeai cum canta cocosul, parca dinadins, ca sa-l fugaresti prin curte.
Ma apuca nostalgia cand ma gandesc cum ma cataram eu in toti copacii, ori sa mananc mai stiu eu ce fructe sau sa vad mai stiu eu ce priveliste care mi se parea mie fantastica. Tin minte ca odata m-am catarat intr-un copac - cel mai inalt copac de la noi din curte - si nu mai puteam sa ma dau jos. Am inceput sa plang si sa tip si sa urlu’ si in acelasi timp sa rad de comicul situatiei. A venit saraca bunica razand cu lacrimi si cu scara de la grajd ca sa ma dea jos.
Sau jucam ascunselea prin curte(avea bunica mea o curte foarte mare) si m-am gandit eu ca cel mai bine ar fi sa ma ascund pe cotetul de vara al porcilor, care era facut din niste surcele acoperite cu “ceva”. M-am catarat pe el, binenteles. Cotetul a inceput sa se clatine, eu am intrat in panica, m-am ridicat in picioare pe acoperis si tot cotetul a cedat: a cazut ca un joc de lego in patru zari. Au inceput porcii cu mic si mare sa fuga in toate zarile, de credeai ca a venit Baba Cloanta pe pamant, guitand de mama focului. Iese bunica mea speriata, ma vede insirata prin noroi si cam in tot ce aveau porcii acolo in tarcul lor(nimic placut, credeti-ma). Eu ma gandeam ca o sa-mi iau mare papara si am inceput sa plang ca ma si dureau genuchii tare. Dar bunica mea a inceput sa rada cu o pofta, ca a molipsit pe toata lumea. Am fost iertata si atunci. Ca de fiecare data cand faceam cate o prostie.
Pentru mine a existat “la tara”, un loc al amintirilor din copilarie si nu pot decat sa fiu recunoscatoare sortii.

Banc:
Cine a fost primul om care a ajuns pe Luna? - Un somalez care s-a jucat cu elasticul de la chiloti!!!