Agitatia si schimbarile din viata mea s-au mai domolit un pic; am avut timp sa-mi ascult o prietena despre necazul ei: bunica ei a suferit un accident vascular cerebral.

Ceea ce este si mai tragic este ca familie, este ca desi dispusa sa plateasca orice tratament, sa suporte deplasari spre alte orase, nu stie unde sa se indrepte. Au cautat pe internet(poate nu suficient de bine) locatii ale unor spitale din tara care pot face operatii pentru remedierea problemei, un tratamet, orice.

Numai ca nu le zice nimeni nimic. Doctorul bunicii, care se ocupa de ea momentan, le spune relaxat ca sa fie calmi, ca in principiu nu se poate face nimic. “Daca isi va reveni, isi va reveni singura!”

Ce sistem medical imbecil in Romania! Doctori prost platiti drept urmare prost educati, prost pregatiti, nerespectati(Tin minte ca demult, cand ziceai: “E doctor!” se subintelegea un respect deosebit; acum nu-i vezi decat ca pe niste hiene care nu stiu cum sa-si umple buzunarele mai bine si apoi sa te intrebe ce ai). Recunosc, sunt si exceptii! Dar nu este suficient cand vorbesti de un sistem!

Dar cel mai tragic este ca cel care are de suferit esti tu direct! Eu, el, toti!

Sa revin la prietena amintita: cum pot eu sa o ajut cu un sfat, cu ce are de facut? Spre ce locatie din Romania poate sa gaseasca o solutie la problema ei? Cineva? Un sfat va rog!
Multumesc!

Cautam cu chirie prin Constanta. Eu si cu Adoratul ne-am luat frumusel si romantic de mana si, pentru a se face simtita absenta noastra, ne-am hotarat sa migram spre ceva nou.
Acum ne cautam un locusor numai al nostru.

Abia astept!

Am observat ca daca ne schimbam locatia mai des, apetitul nostru de orice fel, creste simtitor.
Aveam de mult dorinta de a ma destainui public:

Te iubesc Adoratule! Tu esti cea mai pretioasa comoara din viata mea. Sunt binecuvantata ca existi, norocoasa ca te-am gasit, fericita ca iti vad zambetul in fiecare zi langa mine. O sa merg alaturi de tine pana la capatul lumii. Pentru ca tu ma iubesti, pentru ca alaturi de tine pot fi mai buna. Tu esti jumatatea mea mai buna!

In rest, doar o poveste suficient de trista ca sa nu merite a fi amintita!

In era asta a vitezei, eticheta, regulile de conduita, lasa tot mai mult de dorit. Pana si din partea mea. Nu am timp suficient de mult sa stau sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa ma vizitez cu vecinele sa ne bem cafeaua si sa mai barfim care, cine ce face si cu cine o face; in ochii unora asta s-ar numi socializare.

Ca nu am timp ar fi una, ca nu imi place ar fi alt aspect al situatiei.

Ma incurc intotdeauna in ce vrea sa zica de fapt, daca nu a zis asta de fapt ci doar e politicos, pentru ca oamenii, tind sa se camufleze in spatele aparentelor.

Spre exemplu ma duc in vizita la o prietena (pe care am sunat-o inainte de a ma afisa la usa ei) si incepe:
- Hai! cu ce vrei sa te servesc?
-Pai un pahar cu apa si gheata ar fi ideal.
Ea nu se lasa mai prejos:
- Hai mai, nu se poate, o cafea, o dulceata, o prajitura.
- Pe caldura asta, chiar nu-mi doresc altceva. Mi-e sete de apa.
Nu scap de insistentele ei si ma serveste cu o prajitura. O mananc, imi place, o laud (ca ea fusese cofetarul). Facem conversatie pentru ca nu ne-am vazut de atata timp. Ne punem la curent cu cele ce s-au mai intamplat in viata noastra. Apoi reincepe:
- Hai sa iti mai pun o prajitura!
Eu, delicata, vinovata fata de cantarul din baie, refuz politicos.
- Dar insist!
Acum ce era de facut? Sa ma servesc ca insista ea sau sa refuz politicos, pentru ca NU mai vreau o alta prajitura? Sau pentru ca ea insista doar de dragul de a fi politicoasa.

Asta ar fi un exemplu.

Sunt multe alte exemple de genul: in vizita la prieteni din alta localitate, hotarati sa petreceti o seara. A doua zi insista: hai mai ramaneti o seara la noi. Nu conteaza ca maine ei se duc la munca si ca va lasa singuri in casa. Asa e politicos?
Sa faci chestii pe care nu le doresti doar de dragul conduitei?

Sa iti vina musafiri(neanuntati) tocmai cand esti la masa si sa insisti pana se aseaza si ei la masa cu tine, chiar daca ai pus ultima portie de mancare in farfurie la tine?

De ce nevoia asta absurda de a fi asa cum nu esti, doar de dragul de a te incadra in niste etichete?
Daca vine cineva la mine in vizita si eu il intreb: bei o cafea? Sa stiti ca eu nu voi insista niciodata doar de dragul etichetei daca omul ala refuza.

Am si eu fixurile mele: nu ma duc niciodata la cineva si sa nu iau o sticla de suc, macar. Daca nu o fac, nu ma simt bine.

Atat de multe tampenii. De aia prefer ca atunci cand ma vad cu prietenii sa ma vad in oras, la vre-o terasa: fiecare isi ia ce vrea si isi si plateste ceea ce vrea. Si nici nu insista nimeni, decat poate, la nota de plata, care sa o plateasca.

Stiu ca la un moment dat mai toti blogarii au un titlu de genul asta.
Eu nu ma plang ca nu am subiecte sa scriu, ma plang ca nu am timp.

Lipsa de inspiratie la mine este in bucatarie. Nu mai stiu ce sa fac de mancare. De asta se loveste tot omul, toate femeile care au in indatorire lucrul asta. Nu mai stiu ce sa fac de mancare.

Aveti voi sugestii?

Sa nu fie ceva nesanatos, in afara sezonului sau care sa contina multe calorii ca mi-a reprosat Adoratul ca nu am suficienta grija de silueta lui.

Later edit: am butonat un pic EBucataria a lui Andrei Crivat si vreau sa zic ca deja salivez. nici nu stiu ce sa incerc mai repede. Si eu care vroiam sa ma bag cu o reteta pentru concurs… se pare ca sunt multi amatori “profesionisti”. Cand o sa prind curaj, am sa trimit si eu o reteta.

Cat de repede trece vremea.
Ma uitam zilele astea la o “vecina” cu care am copilarit: cat de mult s-a schimbat. Tenul este tern, obosit si, la fel ca si dintii, ingalbeniti de tutun. Nu i-au mai ramas decat ochii aia jucausi migdalati si genele-i lungi dupa care ma topeam cand eram mai mica. A imbatranit. Mai ca imi vine sa-i zic tanti.
Sunt speriata! Este mai mare ca mine cu vreo 8 luni. La anul schimb prefixul. Ma gandesc: acum 15 ani, daca cunosteam pe cineva de 30 de ani vorbeam automat cu dumneavoastra. Ma uit in oglinda si, exceptand cateva linii delicate de expresie, chipul meu, mi se pare ca a ramas la fel ca acum 10 ani.
Poate ca imi place sa ma complimentez, sau poate sunt obisnuita sa ma privesc in oglinda in fiecare zi. Mai rau este ca nu ma simt altfel decat acum 10 ani. Marturisesc ca ma inchipuiam altfel la 30 de ani. Ar fi trebuit sa fiu casatorita, sa am cel putin un copil si sa ma imbrac la deux-piece.
Ma gandeam ca o sa fiu matura, ca lucrurile din jurul meu le voi vedea altfel decat atunci cand aveam 20 de ani din cauza “experientei” : ca atunci cand eram cand eram mica si credeam in Mos Craciun si imi era frica de babau si a fost nevoie sa ma fac mai mare sa vad ca de fapt nu e chiar asa. Ma gandeam ca este ca o treapta care sa te faca sa vezi lucrurile altfel. Ma simt la fel, gandesc la fel. Deci inca nu am urcat nici o alta treapta. Acum, iau fiecare zi asa cum vine. Si ma straduiesc sa o fac cat mai frumoasa.

Uite o melodie care ma face sa fredonez, spre disperarea sotului. Pentru ca sunt afoana rau. Dar asta nu m-a impiedicat niciodata sa cant in dus dimineata cand ma trezesc bine dispusa, sau cand ma invart prin casa, sau cand conduc. Ma face sa ma simt in al noualea cer. Daca ma vede cineva fredonand inseamna ca ma simt bine. Iar el, intre timp, s-a invatat si chiar ma gaseste adorabila chiar si daca ii zgarai timpanele. Meeeerssssssyyyyy…..lalalalaaaaaa..ieeeei …iieeeeeii…

Am intrat intr-o monotonie care nu lasa sa se intrevada nimic bun. Am de lucru ca la balamuc, le execut, mecanic, linistit, masinal, intr-o rutina palpabila, plictiseala crancena care da senzatia se mutenie a tot ce se intampla in jur. Parca m-as deplasa intr-o materie vascoasa, in reluare, infiorator de plictisita.
Dete intelectualitatea in mine. Uite ce face domle’ plictiseala.
Se intrevede aici ideea inutilitatii comunicarii pe blog a tot ce este si ce nu este. Ce dracu am mai facut eu de mancare cred ca nu intereseaza pe multi.
Sau ca am incetat demult sa mai scriu poezii pentru ca, dupa ce le-am scris, l-am descoperit pe Nichita, si l-am contopit cu ideiile mele - ii preluasem ideea spiralei. L-am comparat cu ce am scris pana atunci si m-am acuzat de plagiat singurica, fara vreo vina. Ma lovesc de o criza a intelectului care a incetat demult sa mai citeasca o carte din comoditate si de prea multa oboseala. Nici macar fiorul acela al noului, al patrunderii intr-o alta dimensiune, nu-mi da imboldul de a deschide o carte. Scuzati-mi rabufneala. Mi-a scapat. Nici macar asta nu merita consemnat.
Imi vine iar sa apas Backspace… baliverne aruncate in plictiseala. NU depasesc inutilitatea aruncarii cuvintelor la intamplare. Sunt consemnata de sictir. Sa depan idei pe care altii inaintea mea le-au gandit, trait, simtit, redat. Atunci intervine mutenia, privirea fixata in gol pe liniuta aia clipitoare pe monitor. SI daca totusi mai razbat cuvinte, exista Backspace-ul.
I need madication! Boala mea are un nume: plictiseala!

Nu stiu ce a fost cu raceala/gripa asta. Arhi, iubitul si adoratul meu a avut grija exemplara de mine. S-a dus la farmacie, mi-a luat Fervex, Faringosept, Aspirina, mi-a facut ceai, a avut grija sa-mi mai puna cate un film (in momentele in care am fost treaza).
Am dormit de ieri pana azi, aproximativ 20 de ore. Dar m-am facut bine. Si asta datorita sotului meu. Asa te mai trezesti cateodata si realizezi ca esti un om norocos, ca ti-ai gasit jumatatea, perfecta sau imperfecta, fara de care nu stii cum ai mai putea trai.
In fond si la urma urmei, asta este o casnicie: doi oameni care se iubesc si care au grija unul de celalalt. Sa-ti gasesti un om langa care sa stii ca nimic nu este imposibil de realizat.
Acum, rasfatata de atat grija, il voi lasa pe Arhi sa zica tot ce-si doreste, fara sa ma enerveze. Probabil ca asta pana maine cand o sa ma enerveze iar si eu am sa-l iert din varii motive asa cum el ma iarta pe mine cand il scot din sarite. Cred ca asta este o casnicie care functioneaza.

Deci azi a fost ziua cantarului si se pare ca a dat roade infometarea asta enervanta. Ma astept ca organismul meu sa se trezeasca si sa zica: gata! nu mai slabesti! si, la urmatorul cantar sa ma apuce cele mai mari depresii vazand ca nu am reusit sa slabesc nici macar un gram. Dar, stiind toate acestea din avans, am sa reusesc sa imi inving poftele si am sa reusesc sa trec cu bine peste toata perioada asta de 13 zile.
Bine ca sunt in concediu, reusesc sa ies mai rar din casa si sa simt mirosuri de mancare de la restaurante sau fast-food. Am trecut cu brio prin fata unor pui rotisati si a unor mici cu mustar, astazi, cand am fost (iar!!!) la munca pentru un control de rutina.
Imi este mai usor, perioada este mai putin propice pentru vizite sau iesiri in oras datorita vremii destul de foarte reci.
In rest, nu mai am energie sau nervi. Totul se invarte in jurul curei asteia de slabire. Dar si cand o sa-mi iasa… nimeni nu o sa fie ca mine…de zvelta! (si ametita de foame)

In zilele noastre din ce in ce mai agitate, se pune accentul tot mai mare pe comunicare. S-au inventat tot felul de gadged-uri:
Sa incepem cu telefonul cu fir. Cel simplu. Cat de mult a revolutionat lumea! Cum nu a mai fost nevoie de telegrafisti, comunicarea a devenit maii eficienta si mult mai directa sa nu mai spunem de cat de rapida.
Lumea a inceput sa se invarta si mai repede si a fost nevoie si de mobilitate. Au fost inventate si asa numitele telefoane mobile. Niste chestii care cantareau vreo 15 kile. Au devenit iar, insuficiente si incomode, lumea se invarte din ce in ce mai repede si oamenii au inceput sa le micsoreze dimensiunile pana cand cei cu maini mai mari au intampinat dificultati in a le folosi.
In acelasi timp s-a dezvoltat si industria IT. A fost revolutionata lumea cu un nou sistem de comunicare: internetul - sa poti sa comunici, sa vizualizezi, sa explorezi, sa ai acces rapid la informatie.
Stiu ca este o introducere destul de rudimentara sau liniara, dar scopul este de a trasa o idee pe care vreau sa merg.
In tot acest timp lumea nu a urmarit decat sa comunice cat mai rapid, eficient. S-au dezvoltat retele de servicii, lumea se invarte in jurul satelitilor si invers. Au ajuns cu internetul in fiecare casa - la fel ca si cu telefonul - devenim dependenti de el: doar ai nevoie de cate o informatie mica, sau sa vorbesti cu varu din Canada, sau sa trimiti vre-un raport la munca lucrat in ziua libera. Si cand ti de povesteste o discutie pe messenger ceva de genul : “Dude! Ce misto ninge afara!!!” si interlocutorul iti raspunde “da link!da link” poate ti se pare funny pe moment, si stai sa te gandesti . Lumea si-a dezvoltat sistemul ei de comunicare pentru comunicare - iar noi nu facem decat sa ne incolacim in jurul acestei tehnologii, ne raportam la ea, interrelationarea directa este din ce in ce mai scazuta, facem spatiu cat mai mare tehnologiei, incat uitam sa ne uitam pe geam sau sa mai facem si altceva mai lumesc. Ca de pilda o plimbare. Am devenit sclavii tehnologiei - s-a inventat pana si cybersex-ul. Ma gindeam zilele trecute: daca nu ar fi necesar a avea un job mi-as lua un fotoliu de piele care face masaj -multitasking- cu boxe incorporate. imi pun tastatura in brate, mancare la domiciliu exista, telefonul si netul - la indemana, si nu as face decat sa devin un pufulete de care vad in tarile dezvoltate.
P.S. Pufulete le zic persoanelor de orice varsta care sunt grasi de la KFC sau McDonald’s si palizi - stravezii. Par bolnavi. Probabil din cauza lipsei miscarii sau/si al soarelui.
Comunicare eficienta prin tehnologie sau mai degraba interrelationare??? Sau ca sa vorbesc mai direct: Ce preferati? Sa faceti sex sau sa tastati faptul ca faceti sex? Nu am devenit prea tehnologizati incat sa uitam ca suntem si animale? Ca facem parte dintr-un lant trofic, ca avem instincte, nevoi si pofte, ca trebuie sa relationam ca sa supravietuim ca specie?
Oare e vremea sa ne intoarcem la origini sau deja este prea tarziu? Sa ne fi pierdut adaptabilitatea la mediu? Si daca da, unde oare ne indreptam?