A mai trecut un an.
M-am refugiat in munca si nu am primit nici un fel de satisfactii. Am folosit munca ca un motiv sa nu ma mai gandesc la ce a fost.

In aprilie se implinesc 2 ani de cand mi-am pierdut fetita - o sarcina dusa pana la 32 de saptamani. S-a hotarat ca nu mai vrea sa vina pe lumea asta. Si de atunci, nici un Craciun nu mi se mai pare Craciun, sa simti zurgalaii si mirosul de iarna, sa il astepti pe Mosul.

Am incercat sa imi ascund amintirea ei intr-un colt cat mai departe al inimii si al creierului meu. Dar mai ales in aceasta perioada, imi este teribil de cumplit dor de ea. A murit o parte din mine.

Sarcina a decurs excelent, cu analize si controale lunare. Am facut ultimile analize si m-am prezentat ca medicul ginecolog pentru consultatia de rutina. Totul a fost in regula. Numai ca nu mi-a facut ECO pentru ca doctorita specialista nu era disponibila. Asta era vineri. Luni dimineata ma duc la medicul meu de familie care este si specialist ecograf si imi face ECO. Copilul nu mai are puls. Il sun pe medicul meu ginecolog, ma duc imediat la spital, imi face si el ECO, ajunge la aceeasi concluzie si … ma trimite acasa. Vino maine dimineata, pentru ca momentan nu ma pot ocupa de tine.

Si, pentru ca eram in stare de soc, ma duc acasa, cu burta la gura, cu copilul meu mort in mine. Si am plans. Si m-am dus a doua zi dimineata la spital, am nascut. Am cerut sa fiu dusa intr-o rezerva.

Am plans mult. Am fost intrerupta de o asistenta comunista cu porta-voce in loc de gura: “Ce cauti tu in salonul asta daca tu nu ai copil?” Prea bulversata sa incerc sa ii explic ii spun sa ma lase in pace ca nu am ajuns acolo ca nu am unde sa dorm. A continuat sa urle ca o tignita - si cand zic ca urla, inchipuiti-va ca v-ar fi spart timpanul daca erati in preajma ei. A lasat un copil nou nascut in patutul din salon si a plecat amenintandu-ma:”Lasa ca ma duc eu la asistenta sefa si zbori tu de aici, ca nu ai ce sa cauti aici daca nu ai copil”

A venit intr-un final asistenta sefa si i-a spus sa plece. Si am continuat sa plang. A doua zi am preferat sa ma externez, sa plec; prea multe fete pline de compasiune sau imbecile care bagau capul in salon care sa intrebe: “Tu ai pierdut copilul? Dar ce doctor ai avut? Ce s-a intamplat?”

Am plecat, asa, ca o fuga; nu m-am dus acasa, as fi innebunit. Am plecat pur si simplu, ca si cum fiecare kilometru parcurs de spitalul acela, m-ar fi ajutat sa pun cat mai departe durerea mea.

Au trecut, ca si timp aproape 2 ani. Abia acum sunt in stare sa incerc sa vorbesc despre cat imi este dor de ea. I-as fi zis Maria-Stefania si i-as fi facut codite si i-as fi facut o multime de rochite roz si as fi facut-o sa rada, as fi protejat-o si i-as fi aratat lumea ca pe cel mai frumos lucru. Si i-ar fi placut.

Au trecut aproape 2 ani, iar durerea este neschimbata: aceeasi, constanta, acuta. Mi-e dor de tine dragostea mea.

Socul initial care a generat atacurile de panica deregleaza sistemul endocrin, mai ales functiile si activitatea hipofizei, tiroidei si a suprarenalelor. Fiecare atac nou reprezinta de fapt o repetare a socului si o agravare a dereglarilor endocrine. Astfel atacurile de panica vor fi intretinute de dezechilibrele hormonale din organism iar in timp vor aparea diverse afectiunii ale sistemului endocrin.

Anxietatea determina si o stare de hipersensibilitate si persoanele care sufera de aceste tulburari nu se simt aproape niciodata in largul lor. Dintre simptomele care insotesc anxietatea, cel mai frecvent sunt intalnite tensiunea in jurul gatului, a cefei si a spatelui, diaree cronica, insomnii si cosmaruri.

Am probleme de sanatate: glanda tiroida, atat de neinsemnata ca si organ, te poate pune la pamant, fara sa stii ce ai. Eu stiu ce am si mi-a fost mai simplu sa inteleg ce se intampla cu mine. Am avut un atac de panica. Cat de groaznic poate fi! Cat de bine e ca a trecut!

Parca a venit prea repede frigul. Nu am chef nici sa imi ridic degetele pe tastatura. Sunt la munca, cu o gramada de probleme stringente, pe care, fara sa am de ales, le rezolv fara nici o tragedere de inima.

Cred ca ma incearca o raceala de aia rea. Am sa o dreg cu un vin fiert. Asa tratez si depresia si raceala.

Imi faceam griji ca mi-a pierit inspiratia de a mai scrie cate ceva. Mi-a trecut.

Am o scarba de a ma mai uita si la televizor - eu care credeam ca sunt dependenta de tv. Toti vorbesc vrute si nevrute despre politica si se promoveaza care cum pot, ca de vin alegerile. Cat de sila imi e!

In weekend am facut sarmalutze si ciorba de burta! Mi-au iesit delicioase. Asa zice Adoratul!

Am aflat din surse sigure ca EBucataria o sa mai faca un concurs cat de curand. Vreau sa castig pentru ca, am auzit din aceleasi surse, au premii pe care am pus ochii. Inca nu stiu cu ce reteta sa ma prezint. Sugestii, careva?

Cand s-a nascut surioara ei mai mica a fost foarte fericita. Isi aduce aminte ziua in care bunica ei a venit la gradinita si i-a spus: A venit surioara ta acasa!

A fugit pe strazi si nu a bagat de seama atunci cand a cazut si si-a julit genunchii. S-a ridicat, s-a scuturat si a inceput sa alerge iar. Va avea o surioara. Numai a ei. O sa se joace cu ea si va avea grija de ea si o sa fie fantastic.

A intrat in casa si a vazut puiul de om pe pat. A fost fericita.

La inceput.

Apoi au inceput micile servicii pe care trebuia sa le indeplineasca: stai cu fata, vezi sa nu cada din pat: a cazut fata si sora mai mare si-a luat portia de corectie din partea parintilor.

Nu iesi la joaca pana nu ii dai sa manance la fata si pana nu isi face temele - atunci cand a crescut. Timpul putin care ii mai ramasese sa se joace cu copii era umbrit de grija de care trebuia sa o aiba de sora ei mai mica. Nu-i nimic.

Avea o sora mai mica pe care o iubea ca pe ochii ei din cap. In timp, pentru ca parintii aveau intotdeauna prea mult de lucru si copii nu erau pe lista lor de prioritati, a devenit prietena cea mai buna, mama, tata. Erau cele mai bune prietene si se iubeau tare mult. Asa cum trebuie sa o faca doua surori.

Surioara ei mai mica devenise foarte rasfatata. Eforturile pe care sora cea mare le facea ca sa-i faca pe plac, devenisera obisnuinta. Era ca si obligatoriu sa i se faca poftele, nevoile. Acum! Si gata! Numai ca rasfatata nu a realizat cat de mult cere de la un copil un pic mai mare ca ea.

Asta pana cand, s-au facut mari, sora mare s-a casatorit, a facut un copil, tot o fata, si a inchis orice discutie in ceea ce priveste o surioara sau un fratior pentru fetita ei.

Si sora cea mica a inceput sa vada cate eforturi a facut sora ei mai mare pentru ea si a realizat cat de absenti parinti au avut ele in viata lor. A cui a fost vina ca un copil nu a avut copilarie? A surorii mai mici sau a parintilor care au facut un copil pe care l-au lasat in seama altui copil?

Tu cati copii iti doresti?
Crezi ca e normal ca fratii mai mari sa aiba grija de fratii mai mici in absenta parintilor?

Ce face diferenta dintre un tip care o duce rau si un invins? Atitudinea!

Modul in care privesti o intamplare din viata ta, de cum te corelezi la lumea din jurul tau, cum te apreciezi sau nu intr-un anumit moment. Asta este tot ceea ce face diferenta. Atitudinea!

Care nu s-a simtit prost la un momentat, atunci cand a mancat vre-o inghetata in oras si s-a murdarit pe bluza atat de alba (parca fac reclama la dero), lumea ta s-a prabusit, toata lumea se uita la bluza ta, mai bine erai dezbracat(a) decat pata aia deasupra buricului.

Lumea ta se reduce la acea pata, uiti cat de bine te simteai acum 30 de secunde, inainte de accident. Si care ar fi problema: decat sa te ia transpiratiile de jena sau nervi si sa-ti blestemi soarta, mai bine ai face o gluma si ai trece peste, limitand asta doar la capitolul de marca de dero sa cumperi sa fii sigur ca iese pata si sa revii repede la cat de buna este inghetata ta.

Ti-ai pierdut slujba, stai cu chirie si nimeni din jurul tau nu iti plange de mila. Asa, si? Lumea nu a incetat sa se invarta cand tu ai dat un pic de probleme. In loc sa te gandesti ce metode de suicid sa aplici sau in ce categorie de alcool sa iti inceci amarul, mai bine ai pune mana pe anunturi si ti-ai cauta un job. Intre timp fa plimbari lungi, fa ce iti doreai sa faci cand erai atat de ocupat cu jobul si care sa nu implice cheltuieli si sa vezi chestie, soarele va rasari si maine.

Ai probleme cu profa care tine cu tot dinadinsul sa-ti dea cosmaruri si sa te lase corijent, sau mai rau, repetent? Lumea ta se limiteaza la cum rad colegii de tine mai rau, la cum o sa iti faca capul tandari ai tai acasa pe baza de corijenta? Foloseste-ti un pic capul, pune burta pe carte si inceteaza sa te gandesti la cum sa faci in asa fel sa copiezi data viitoare la teste. Ia lucrurile asa cum sunt, nimic nu pare sa exprime o tagedie atat de mare.

Nu pot sa nu imi para rau cand aud la Stirile de la ora 5 : alt sinucigas. Cand te gandesti ca totul tine de felul in care alegi sa privesti viata. Este chiar atat de greu sa intelegi ca nu este nimic atat de grav, care sa nu treaca odata cu timpul. Ca daca azi ti se pare sfarsitul lumii, maine, o sa te trezesti si o sa razi de tine cand o sa-ti aduci aminte cat de stupid ai putut fi ieri.

Sunt genul de om care (vorba proverbului american) daca viata imi da lamaie in loc de miere, voi face o limonada. Ma gandesc ca mai am, daca sunt norocoasa, vre-o 30 de ani de trait pe lumea asta.

Nu vreau sa plec din lumea asta adunand frustrari, gen, daca aveam alti parinti, daca as fi avut bani, daca as fi fost, as fi facut. Viata mea este asa cum este: minunata si de cosmar, dulce si amar, ca viata fiecaruia dintre noi, fiecare cu frustrarile si neajunsurile din ea.

Tot ce pot sa fac, este sa imi promit ca voi incerca mereu sa fiu mai buna, mai inteleapta si sa adopt un mod detasat de a privi intamplarile din viata mea. Asta face diferenta dintre un invins si un invingator: ATITUDINEA.

Agitatia si schimbarile din viata mea s-au mai domolit un pic; am avut timp sa-mi ascult o prietena despre necazul ei: bunica ei a suferit un accident vascular cerebral.

Ceea ce este si mai tragic este ca familie, este ca desi dispusa sa plateasca orice tratament, sa suporte deplasari spre alte orase, nu stie unde sa se indrepte. Au cautat pe internet(poate nu suficient de bine) locatii ale unor spitale din tara care pot face operatii pentru remedierea problemei, un tratamet, orice.

Numai ca nu le zice nimeni nimic. Doctorul bunicii, care se ocupa de ea momentan, le spune relaxat ca sa fie calmi, ca in principiu nu se poate face nimic. “Daca isi va reveni, isi va reveni singura!”

Ce sistem medical imbecil in Romania! Doctori prost platiti drept urmare prost educati, prost pregatiti, nerespectati(Tin minte ca demult, cand ziceai: “E doctor!” se subintelegea un respect deosebit; acum nu-i vezi decat ca pe niste hiene care nu stiu cum sa-si umple buzunarele mai bine si apoi sa te intrebe ce ai). Recunosc, sunt si exceptii! Dar nu este suficient cand vorbesti de un sistem!

Dar cel mai tragic este ca cel care are de suferit esti tu direct! Eu, el, toti!

Sa revin la prietena amintita: cum pot eu sa o ajut cu un sfat, cu ce are de facut? Spre ce locatie din Romania poate sa gaseasca o solutie la problema ei? Cineva? Un sfat va rog!
Multumesc!

Cautam cu chirie prin Constanta. Eu si cu Adoratul ne-am luat frumusel si romantic de mana si, pentru a se face simtita absenta noastra, ne-am hotarat sa migram spre ceva nou.
Acum ne cautam un locusor numai al nostru.

Abia astept!

Am observat ca daca ne schimbam locatia mai des, apetitul nostru de orice fel, creste simtitor.
Aveam de mult dorinta de a ma destainui public:

Te iubesc Adoratule! Tu esti cea mai pretioasa comoara din viata mea. Sunt binecuvantata ca existi, norocoasa ca te-am gasit, fericita ca iti vad zambetul in fiecare zi langa mine. O sa merg alaturi de tine pana la capatul lumii. Pentru ca tu ma iubesti, pentru ca alaturi de tine pot fi mai buna. Tu esti jumatatea mea mai buna!

In rest, doar o poveste suficient de trista ca sa nu merite a fi amintita!

In era asta a vitezei, eticheta, regulile de conduita, lasa tot mai mult de dorit. Pana si din partea mea. Nu am timp suficient de mult sa stau sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa ma vizitez cu vecinele sa ne bem cafeaua si sa mai barfim care, cine ce face si cu cine o face; in ochii unora asta s-ar numi socializare.

Ca nu am timp ar fi una, ca nu imi place ar fi alt aspect al situatiei.

Ma incurc intotdeauna in ce vrea sa zica de fapt, daca nu a zis asta de fapt ci doar e politicos, pentru ca oamenii, tind sa se camufleze in spatele aparentelor.

Spre exemplu ma duc in vizita la o prietena (pe care am sunat-o inainte de a ma afisa la usa ei) si incepe:
- Hai! cu ce vrei sa te servesc?
-Pai un pahar cu apa si gheata ar fi ideal.
Ea nu se lasa mai prejos:
- Hai mai, nu se poate, o cafea, o dulceata, o prajitura.
- Pe caldura asta, chiar nu-mi doresc altceva. Mi-e sete de apa.
Nu scap de insistentele ei si ma serveste cu o prajitura. O mananc, imi place, o laud (ca ea fusese cofetarul). Facem conversatie pentru ca nu ne-am vazut de atata timp. Ne punem la curent cu cele ce s-au mai intamplat in viata noastra. Apoi reincepe:
- Hai sa iti mai pun o prajitura!
Eu, delicata, vinovata fata de cantarul din baie, refuz politicos.
- Dar insist!
Acum ce era de facut? Sa ma servesc ca insista ea sau sa refuz politicos, pentru ca NU mai vreau o alta prajitura? Sau pentru ca ea insista doar de dragul de a fi politicoasa.

Asta ar fi un exemplu.

Sunt multe alte exemple de genul: in vizita la prieteni din alta localitate, hotarati sa petreceti o seara. A doua zi insista: hai mai ramaneti o seara la noi. Nu conteaza ca maine ei se duc la munca si ca va lasa singuri in casa. Asa e politicos?
Sa faci chestii pe care nu le doresti doar de dragul conduitei?

Sa iti vina musafiri(neanuntati) tocmai cand esti la masa si sa insisti pana se aseaza si ei la masa cu tine, chiar daca ai pus ultima portie de mancare in farfurie la tine?

De ce nevoia asta absurda de a fi asa cum nu esti, doar de dragul de a te incadra in niste etichete?
Daca vine cineva la mine in vizita si eu il intreb: bei o cafea? Sa stiti ca eu nu voi insista niciodata doar de dragul etichetei daca omul ala refuza.

Am si eu fixurile mele: nu ma duc niciodata la cineva si sa nu iau o sticla de suc, macar. Daca nu o fac, nu ma simt bine.

Atat de multe tampenii. De aia prefer ca atunci cand ma vad cu prietenii sa ma vad in oras, la vre-o terasa: fiecare isi ia ce vrea si isi si plateste ceea ce vrea. Si nici nu insista nimeni, decat poate, la nota de plata, care sa o plateasca.

Stiu ca la un moment dat mai toti blogarii au un titlu de genul asta.
Eu nu ma plang ca nu am subiecte sa scriu, ma plang ca nu am timp.

Lipsa de inspiratie la mine este in bucatarie. Nu mai stiu ce sa fac de mancare. De asta se loveste tot omul, toate femeile care au in indatorire lucrul asta. Nu mai stiu ce sa fac de mancare.

Aveti voi sugestii?

Sa nu fie ceva nesanatos, in afara sezonului sau care sa contina multe calorii ca mi-a reprosat Adoratul ca nu am suficienta grija de silueta lui.

Later edit: am butonat un pic EBucataria a lui Andrei Crivat si vreau sa zic ca deja salivez. nici nu stiu ce sa incerc mai repede. Si eu care vroiam sa ma bag cu o reteta pentru concurs… se pare ca sunt multi amatori “profesionisti”. Cand o sa prind curaj, am sa trimit si eu o reteta.

Cat de repede trece vremea.
Ma uitam zilele astea la o “vecina” cu care am copilarit: cat de mult s-a schimbat. Tenul este tern, obosit si, la fel ca si dintii, ingalbeniti de tutun. Nu i-au mai ramas decat ochii aia jucausi migdalati si genele-i lungi dupa care ma topeam cand eram mai mica. A imbatranit. Mai ca imi vine sa-i zic tanti.
Sunt speriata! Este mai mare ca mine cu vreo 8 luni. La anul schimb prefixul. Ma gandesc: acum 15 ani, daca cunosteam pe cineva de 30 de ani vorbeam automat cu dumneavoastra. Ma uit in oglinda si, exceptand cateva linii delicate de expresie, chipul meu, mi se pare ca a ramas la fel ca acum 10 ani.
Poate ca imi place sa ma complimentez, sau poate sunt obisnuita sa ma privesc in oglinda in fiecare zi. Mai rau este ca nu ma simt altfel decat acum 10 ani. Marturisesc ca ma inchipuiam altfel la 30 de ani. Ar fi trebuit sa fiu casatorita, sa am cel putin un copil si sa ma imbrac la deux-piece.
Ma gandeam ca o sa fiu matura, ca lucrurile din jurul meu le voi vedea altfel decat atunci cand aveam 20 de ani din cauza “experientei” : ca atunci cand eram cand eram mica si credeam in Mos Craciun si imi era frica de babau si a fost nevoie sa ma fac mai mare sa vad ca de fapt nu e chiar asa. Ma gandeam ca este ca o treapta care sa te faca sa vezi lucrurile altfel. Ma simt la fel, gandesc la fel. Deci inca nu am urcat nici o alta treapta. Acum, iau fiecare zi asa cum vine. Si ma straduiesc sa o fac cat mai frumoasa.