Somnoros m-a taguit.

Si ca sa-i raspund :

Dau taggul mai departe lui Quinzelle

Ma gandeam saptamana asta sa scriu un subiect foarte eleborat despre condamnarea la moarte.
Pentru ca am descoperit un site foarte stufos al americanilor, care au peste 25 de state in care exista pedeapsa cu moartea, www.deathpenaltyinfo.org in care sunt expuse cazuri si situatii pro si contra cat si legislatie. Incepusem articolul ca fiind hotarat anti. Nu exista nimeni pe lumea asta sa aiba drept de viata si la moarte asupra altei persoane - mai ales in State unde exista atat de bine stipulat in drepturile omului: dreptul la viata.
Vroiam sa mai argumentez si cu cazuri in care au fost executati oameni nevinovati :
Larry Griffin a fost executat in Missouri
Ruben Cantu din Cameron
Willingham si Carlos de Luna au fost executati in Texas.
In toate cazurile au aparut noi probe ce arunca un mare semn de intrebare asupra vinovatiei celor condamnati.
Cum mai poti repara ceva? Cum poti sa te uiti in ochii familiilor celor executati pe nedrept? Am vazut o poza cu un judecator ce zambea stralucitor din scaunul lui de piele…ca si cum ar avea puteri de zeu - privind zeflemitor asupra celor de rand, asupra muritorilor. Si cand te gandesti ca noi ii lasam sa aiba - le atribuim - asemenea puteri.
Apoi ma gandeam : Pana unde se poate merge ? Cred ca e bine  in Romania ca nu este in vigoare pedeapsa cu moartea. In sistemul nostru juridic,  se comit erori grave dar e bine ca nu ne bagam si asupra dreptului la viata. E putin acceptabil -dar remediabil- sa condamni pe nedrept un om, dar ii lasi dreptul la viata – chiar daca va trai tot restul zilelor dupa gratii.
Apoi a aparut o stire la televizor: un om si-a omorat fosta sotie si copilul de 12-13 ani care locuia cu mama lui, pe motiv ca ea si-a refacut viata alaturi de altcineva. Recunostea nonsalant ce a facut. Ii pare nespus de rau - senin - ca si cum le-ar fi facut un cadou. Si atunci te intrebi: oare astia sunt oameni??? Adica mai trebuiesc ei tratati ca niste indivizi?
Nu se mai pune problema executarii unor oameni care cred in principii - cum este povestea personajului principal din Padurea spanzuratilor a lui Rebreanu, sau celor care au fost la locul nepotrivit in timpul nepotrivit, sau care, intr-o anumita conjunctura au actionat altfel decat normal.
Ceea ce am vazut la stiri e pur si simplu un act de o cruzime care nu face parte din natura rationala ce ne delimiteaza de celelalte animale. Pe ei - mama si copilul acela - cine ii mai aduce inapoi? Sa fie oare mai bine “dinte pentru dinte” sau sa “intoarcem si celalalt obraz”???

Ma plimbam ieri prin parc impreuna cu Adoratul meu si pe o banca : un el si o ea. El - serios, cu privirea in pamant, mi s-a parut ca-i venea sa planga. Ea - plangand linistit - daca nu-i vedeam lacrimile as fi zis ca e ingandurata. In trecere, am auzit vag ceva reprosuri venind din partea ei referitor la comportamentul lui.
Eu: “Saraca de ea! Ce porci sunt barbatii - se poarta ca niste cizme si apoi au nevoia de a fi iertati!” - pentru ca altfel nu mi-as fi explicat privirea spasita si suparata a lui.
Adoratul: “El ii da papucii!!! Dixit! Ma pricep destul de bine la asta! ”
Si de ieri nu imi pot scoate din minte cuplul acele ciudat care se hotarase sa-si rezolve problemele in vazul tuturor. El chiar i-a dat papucii ei sau ea l-a iertat? Oare cine a avut dreptate? Eu sau Adoratul.
Parca am face parte din aceleasi coordonate vorbind o alta limba. Nu inteleg de ce s-au inventat limbaje care, desi spun un lucru, inseamna de fapt cu totul si cu totul altceva. Ca de pilda: “nu esti tu de vina” - atunci cand vrem sa rupem o relatie - “sunt eu”, sau “ar trebui sa ne vedem si cu alte persoane” - ar insemna - “eu deja ma mai vad si cu altcineva! nu vrei sa o faci si tu?” Sau o alta chestie mai generala: in vizita la cineva te intreaba gazda: “o cafea un cico ceva?” si musafirul : “nu multumesc, nu trebuie sa va deranjati!” cand musafirul e lesinat de urcarea celor 7 etaje fara lift ii crapa capul de sete.
De unde si pana lunde limbajul asta!!! Este chiar necesar? Sau sinceritatea este acum o explicatie a proastei cresteri?
Si chiar si asa!!! Nu ajungi un pic paranoia sa te intrebi de fiecare data cand vorbesti cu cineva daca a vrut sa spuna ce a spus sau de fapt vorbeste “limbajul”.

Am fugit de tot ceea ce mi s-a intamplat rau in viata uitand. Binecuvantata fie uitarea. Le-am inmagazinat undeva intr-un raft uitat de praf al mintii mele. Absolut tot. Pana si monstrul acela care in copilaria mea se ascundea sub pat sa-mi prinda picioarele daca nu dorm invelita.
Am taiat de pe lista nevoilor orice placere, asa ca un om care se afla in asediu si isi opreste motoarele la jumatate doar ca sa supravietuiasca, asteptand “ziua de maine”, sa treaca si ziua asta, extenuata sa ma asez cu capul pe perna si, daca sunt norocoasa, sa dorm fara vise.
Si am uitat!
Am uitat sa vad rasaritul soarelui, sa aud cum ciripesc pasarile, am incetat sa mai cred ca mai merit sa fiu iubita, am incetat sa mai vad unde vreau sa merg. Si am continuat asa fara sa vad macar o parte din décor, pana cand te-am gasit pe tine. Dornica de tine, de iubire, dornica de zambetul tau. Si atat! Pentru ca eu nu imi mai doresc altceva.
As da orice ca dupa-amiaza asta sa fie repetitiva. La nesfarsit. Sa ne trezim ca azi si, ca o adorata, sa iti fac micul dejun, sa mancam, sa radem, sa butonam impreuna laptopul, sa ne plimbam printre oameni ca si cum ei nu ar exista. Sa facem dragoste de dimineata pana seara : cu preludiul unui zambet, sau al unei glume intelese doar de noi, sa traim vesnic cu furnicaturile de exaltare din stomac.
Atata fericire parca nu o merit. Aproape ca nu-i fac fata. Mi-e frica! Ca si cum as face ceva rau. Sunt fericita.