Ce imi place sa merg cu trenul! Am observat ce face lumea in tren si am observat ca sunt mai multe specii de oameni:
Cei care stau bosumflati si cu un aer usor superior nu baga in seama pe nimeni. Necomunicativi! si mai ales neinteresanti! Se cred superiori sau au un complex de timiditate excesiva.
Mai sunt si cei care se exteriorizeaza foarte tare, se “descarca” emotional, din lipsa unui dohovnic. Asa ca o eliberare a constiintei sub aspectul ca si asa nu o sa ne mai vedem.
La fel de bine sunt cei care stau si pun intrebari si asculta si sunt fascinati de oameni si de intamplari. In scop de trecere a timpului.
In ultimile 144 de ore am mers cu trenul cam 28. Timp in care sa am avut ocazia sa intalnesc tot felul de oameni. Ce mare si pestrita e lumea asta!
Primul tren, durata de 5 ore si jumatate;
Grabita sa-mi sarut sotul de la revedere si cu dor si cu sa iti fie dor si chestii romantice ce nu le suporta el - adica sotul, mi-am aruncat grabita bagajul in compartiment, fara prea multa binete si bagare in seama. Dupa cele dulcegarii, cand trenul s-a pus in miscare si am ramas buna bucata de vreme cu nasul lipit de geamul trenului, am intrat in compartiment cu salutul de vigoare, sa vada lumea ca sunt educata, nu de alta. Inauntru ce vaz?
Doi oameni: un baiat coshuros care se grabea sa devina barbat, cam pe la 20 de ani. Care avea pe post de jucarie un celular cu radio si am bagat de seama, cu coada ochiului, ca si cu ceva joace pe el, hotarat sa fie politicos si sa ne ignore pe toata durata calatoriei. Asa ca, la fel de politicoasa, l-am ignorat si eu ca devenea plictisitor dupa primele 2 minute de analizat.
Alt personaj, un mos ce avea ochii si sufletul ager ca la 30 de ani, numa ca certificatul de nastere era ingalbenit de atata vreme.Ma gandesc ca avea vreo 55 de ani cel putin. Avea baiatul plecat in America, se realizase pe acolo si era fericit sa vorbeasca numai despre asta. Am inteles ca semintia lui se extinsese pana acolo in America, dat fiind faptul ca fiul lui se insurase cu o rusoaica si facusera un copil ce acum era american. Era deci genul care facea conversatie de dragul trecerii timpului si mai ales sa-si laude progenitura. Sau sa se laude cu cate chestii are si face. Laudaros! A omis sa-mi spuna ca mai are si sotie sau ca mai are o fiica (despre care am auzit vorbindu-se in timpul unei discutii pe telefonul celular) despre care nu mi-a zis nimic ca nu era suficientde implinita - facea doar “actele” cu iubitu’ fara sa faca nunta ea urma sa fie facuta abia in vara si probabil ca “sigur cumetre ca vei fi invitat - bineinteles”. Da!!! Domnul spunea cu drag si spor despre sora lui care era nu stiu ce fel de inspectos sau de cumnatul lui decat sa spuna ceva dragut despre sotia lui sau despre fiica lui. Mi-a aratat pana si poze cu nepotul lui sugar. Sau cat de mare si tare este el la munca lui. Cum ziceam si acu vre-o 2 minutele laudaros. Si mai mult ca sigur si un fustangiu fara pereche; am dedus asta ca se tot invartea in jurul subiectului pe care reuseam destul de agil sa il schimb cu: “cate luni are nepotul?” si “cand plecati pe la ei in vizita”. Incepusem sa ma plictisesc teribil de tare - asa am mai tras cu ochiul la colegul de compartiment de am vazut ca se joaca insistent pe telefon - dand semne de plictiseala cronica!
Pe la jumatatea distantei urca doi indivizi care nu pareau sa aiba legatura cu clasa 1 la care imi cumparasem biletele. Aduceau cu niste oameni modesti de la tara de undeva. Intreaba daca sunt libere locurile, isi aseaza gentile pe rafturi si, ca sa se faca comozi isi iau jumatatea de tarie invelita politicos in pungi de plastic si se uita respectuos pe geam - prin care nu vedeau nimic ca se inserase si in compartiment era lumina aprinsa - dandu-si coate din cand in cand.
(va urma!!!)

Ca tot traim in scolul vitezei mi-am gandit sa fac ceva cu scop recreativ: sa-mi iau un animalutz. Si tot sondand piata si petshop-urile am ajuns la concluzia ca vreau ori papagali ori broscutze testoase. Documentandu-ma temeinic la pro si contra adica la broscutze nu ar trebui sa fac curat foarte mult, dar m-ar plictisi teribil inactivitatea lor si apoi cine o sa mai aiba grija de ele peste patruj’de ani cand eu o sa am alte vizite de facut. Papagalii sunt in schimb sensibili si mai ales sunt jegosi si au nevoie de costuri suplimentare: colivie, adapator, semnite si toate cele. Si daca imi iau, sa-mi iau un animal sau doi???
Am fost azi prin oras cu treburi. Intru din greseala intr-un petshop si vad o colivie imensa de papagali perusi (mici si galagiosi). Mi-au sarit in ochi doua zburatoare care se ciuguleau romantic pe o “creanga” si-am decis instant: ii vreau pe astia 2!!! Expres, musai, nu incape discutii. Asa hodoronc-tronc (!) m-am usurat de 140 de lei : animalutze, mancarica, colivie, nisip nu stiu de care, os de sepie si o gramada de sfaturi date repede in fuga calului de catre cei de acolo. Am iesit naucita din magazin cu colivia in mana - cu cei doi inculpati inauntru. Ma uit la ei, ei la mine. Si ma loveste din senin: hai ca m-am facut si cu doua belele pe cap.
Acum stau si scriu si ma uit la ei cat sunt de haioshi si cat sunt de jucaushi si galagioshi si mama-mama ce se mai ciugulesc unul pe altul si ce se mai cearta ei pe limba lor. La mine au un efect total de relaxare. Si la urma urmei nu o fi chiar asa de rau sa le curatz colivia in fiecare zi. Doar am primit ce mi-am dorit, nu?

Ma admiram eu in oglinda si vad un cocolos mic pe gat.
Sa vad ce e, mi-am zis. Si m-am dus sa-mi fac o ecografie. Si am aflat! Am tiroida nu stiu cum si mai am si niste ganglioni nu stiu de care. Am si eu ceva!
M-am speriat ingrozitor! Scenarii de cancer urmat de o moarte dureroasa, agonizanta. M-a speriat prezenta mortii.Se pare ca exista o chestie pe care multe lume o are si se rezolva cu tratament.
Am ramas totusi cu gustul amar al groazei de moarte si cu frica teribila ca o sa fiu o grasana de aia transpirata.
Si ma gandesc de atunci asa, ca un refren: oare de ce oamenilor le este asa de frica de moarte? Nu poti sa rationezi ca mai devreme sau mai tarziu vom muri inevitabil?

“Dar piara oamenii cu totii,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte, ”

Cred ca ne nastem cu frica asta de moarte, asa ca o cheie genetica, pentru a ne impiedica sa intelegem, sa vedem, inutilitatea situatiei. Ne nastem pentru a muri! Si atunci de ce sa traiesti? Poate o fi si Matrix o explicatie.
Incerc sa fiu superficiala, sa gasesc istorii hazlii, sa nu mai fiu asa de introvertita. Dar nu asta este viata? Un lung (sau scurt)drum al vietii catre moarte? Sa savurez ideea de unicitate - cu toate ca stiu ca au fost oameni care au avut acelasi gand, aceeasi reactie, acelasi vis,aceeasi sperietura in fata mortii. Si atunci ma intreb de ce devin si mai trista la gandul ca nu sunt unica comparativ cu gandul ca as putea sa mor.
De ce nevoia asta de perpetuare a speciei? Tot un cod genetic sa fie? Instinctul de supravietuire al speciei? De ce sa faci un copil cand stii ca va trece prin aceleasi suferinte si aceleasi temeri, lipsindu-i absolut unicitatea?!
Ce faci cand nu ai ce face? Filozofezi! Cuget deci exist! Am sanse deci sa devin unic!

Ma uit la maini cu o precisa mirare:
Ce curbe taioase imi alcatuiesc degetele!?!
Ce costum straniu imi imbraca sufleul!?!
Prizoniera a lumii acestea in costumul acesta ciudat.
Trupul meu nu e decat celule alcatuite laolalta
sa nu-mi lase sufletul despuiat.
Cand voi fi imbatranit imi voi lasa costumul
Sa mi-l jeleasca altii
Si voi cutreiera neoprita de nimic
In inima luminii neintinate.
Suflet de artist prins intre lumea visarii si cea de dincolo,
Atunci abia te vei fi odihnit un pic
Inainte de a o lua, fara chef,
De la capat!

S-a trezit ca la aproape 30 de ani nu mai avea nici o prietena. Una dintre ele s-a casatorit prin tari straine, alta s-a maritat cu un nesuferit si acum o evita pe cat posibil din cauza lui; ultima a ales sa ramana la stadiu de rasfatata si copilaroasa egocentrica.
Si se intreaba : cum sa-mi fac o “best-frend”? Cum poate sa aiba increderea aia naiva a adolescentului nefript de experiente neplacute, si sa se aventureze intr-un carusel al unei relatii? De unde increderea si energia si timpul necesar?
Mai e si chestia aia cu motivatia. De ce sa-ti mai faci prieteni? Nu poti sa nu te intrebi…ce subiecte de conversatie ai mai putea avea cu un necunoscut si pana unde ai putea sa te deschizi cu confesiunile. Oare nu ar rade pe infundate de fata cu altcineva despre durerile, tabieturile sau secretele tale? Poate nu ar fi decat un concurs de obligatii si cadouri “eu o sa ii iau acum o camasa destul de scumpa -pentru ca pentru mine prietenia este pretioasa- ca de ziua mea sa imi ia si mie ceva cel putin la fel de scump.
Mai e si lipsa de o fundatie solida, fara sa te lege un trecut indepartat, amintiri sau evenimente pe baza carora sa relationezi. Morala la asta ar fi sa iti pastrezi vechii prieteni asa cum sunt, altii cu siguranta nu ar fi mai buni - doar suntem oameni- departe de a fi perfecti!
Pana una alta ea se grabeste sa faca o cariera si e preocupata sa sa fie ocupata, se adanceste si mai tare in izolare intr-un mod stangaci.

Tot butonand netul de joculetze usoare si lejere am gasit asta :

http://jocuri.itbox.ro/categorii/Logice/Gridlock.html

mi-am prins nasul la nivelul 22 si astept de la voi solutii si rezolvari!!! HEEEELLLPP!!!!

Dau leapsa lui Arhi

Va aduceti aminte cand a fost ultima oara cand ati fost linistit, relaxat, dintr-o dimineata insorita care miroase a cafea buna si a suc de portocale, si in care iti citesti ziarul, sau mailul, degajat, fara a fi presat de timp, de ceas, de mormanul de hartii ce trebuiesc rezolvate asa, repede, la prima ora?!!!?

Cand  ai programat o zi de leneveala, fara sa te gandesti ca daca tu nu ai face toate cele cate sunt de facut, lumea s-ar darama???  Te-ai oprit vreodata sa te gandesti ca nu  ai mai savurat o inghetata in aer liber, sau sa te plimbi pur si simplu in parc de un zilion de ani?

Ma gandesc ca lumea s-a prins prea tare in cercul asta al necesitatilor, si uitam ca scopul pentru care noi ne ducem la munca este acela de a procura mijloace ca sa ne simtim bine. Dar acum lumea are si alte nevoi: trebuie sa ai masina si, daca ai,  iti trebuie una noua, iti trebuie renovat apartamentul si apoi te hotarasti ca vrei la casa si cel mai trist este ca undeva in toate aceste nimicuri, pierdem clipa aia perfecta cand miroase a cafea proaspata dimineata sau cand te trezesti langa cel pe care il iubesti si ai putea sa-l trezesti cu un rasfatat mic dejun dar nu poti pentru ca nu trebuie sa intarzii la hartoagele alea nenorocite.

Am senzatia ca lumea a intrat intr-o cursa contracronometru data doar de evolutia ei - care , din punctul meu de vedere - nu este tocmai o evolutie pozitiva. Suntem cu mintea totdeauna la problemele care ni le creem singuri, si  cel mai important am uitat sa vedem jumatatea plina a paharului.

Poate ar fi cazul sa ne oprim, asa, pentru o ora macar si sa ne gandim la cele cate am realizat, la ceea ce avem - sau nu - si cel mai important: la toate lucrurile bune ce urmeazasa ni ne intample; sa le constientizam si, atunci cand e necesar, sa nu uitam sa savuram clipa pentru ca lucrurile bune vin in fiole mici.

Sunt unul din oamenii care s-a lasat de fumat. M-am lasat de fumat de 2 ori. M-am lasat si m-am reapucat cu aceeasi minte necoapta, de adolescent rebel.

Nici macar nu pot sa spun ca nu mi-a placut sa fumez; nu imi place sa pozez in diafana; chiar si acum, dupa aproape 4 ani mai am momente (!!!) cand simt acut nevoia sa aprind o tigare.

Dar nimic in lume - nici macar slabiciunea mea - nu ma va mai face sa fumez iar.

Ma simt mult mai bine, dintii nu-mi mai sunt galbeni ca si cum ar fi bolnavi. La lista as mai putea adauga ca nu mai gafai cu plamanii in pioneze, ca nu mai cheltui o caruta de bani pe ele. Am facut socoteala asa - in mare - ca as fi fumat pana acum o Dacie, una buna.

Ca sa punctez un alt lucru, in favoarea nefumatorilor, am sa va spun o poveste ce mi s-a intamplat zilele astea. Din cauza unor motive ce nu merita explicate, m-am suit intr-un maxi-taxi aglomerat. Norocul meu cel mare a fost ca am gasit repede loc liber. In tot vacarmul ala de oameni, frane, statii : o tipa - superba, imbracata dupa ultimele linii in moda, machiata, aranjata - ce mai - mie ca fata mi se scurgeau ochii, se apleaca asupra mea sa faca loc unei dudui nu foarte familiara cu curele de slabire. Din momentul ala sa dus draq tot machiajul si sulimeneala, tricoul ei de la channel: putea a tigari de zicei ca fumeaza Carpati fara filtru. Atunci m-am intrebat: oare cum e sa saruti o scrumiera?

Inteleg ca e greu sa te lasi de fumat, dar de ce sa te apuci? De ce sa cunosti senzatii - care nu sunt cine stie ce - daca stii ca nu-ti poti stapani ispitele. Si in momentul in care o faci si apuci pe calea “pierzaniei” ce motivatie ai gasi, suficient de puternica, sa te lasi de fumat? Si, ca sa joc si ca avocat al diavolului, de ce ai face-o?

Somnoros m-a taguit.

Si ca sa-i raspund :

Dau taggul mai departe lui Quinzelle

Ma gandeam saptamana asta sa scriu un subiect foarte eleborat despre condamnarea la moarte.
Pentru ca am descoperit un site foarte stufos al americanilor, care au peste 25 de state in care exista pedeapsa cu moartea, www.deathpenaltyinfo.org in care sunt expuse cazuri si situatii pro si contra cat si legislatie. Incepusem articolul ca fiind hotarat anti. Nu exista nimeni pe lumea asta sa aiba drept de viata si la moarte asupra altei persoane - mai ales in State unde exista atat de bine stipulat in drepturile omului: dreptul la viata.
Vroiam sa mai argumentez si cu cazuri in care au fost executati oameni nevinovati :
Larry Griffin a fost executat in Missouri
Ruben Cantu din Cameron
Willingham si Carlos de Luna au fost executati in Texas.
In toate cazurile au aparut noi probe ce arunca un mare semn de intrebare asupra vinovatiei celor condamnati.
Cum mai poti repara ceva? Cum poti sa te uiti in ochii familiilor celor executati pe nedrept? Am vazut o poza cu un judecator ce zambea stralucitor din scaunul lui de piele…ca si cum ar avea puteri de zeu - privind zeflemitor asupra celor de rand, asupra muritorilor. Si cand te gandesti ca noi ii lasam sa aiba - le atribuim - asemenea puteri.
Apoi ma gandeam : Pana unde se poate merge ? Cred ca e bine  in Romania ca nu este in vigoare pedeapsa cu moartea. In sistemul nostru juridic,  se comit erori grave dar e bine ca nu ne bagam si asupra dreptului la viata. E putin acceptabil -dar remediabil- sa condamni pe nedrept un om, dar ii lasi dreptul la viata – chiar daca va trai tot restul zilelor dupa gratii.
Apoi a aparut o stire la televizor: un om si-a omorat fosta sotie si copilul de 12-13 ani care locuia cu mama lui, pe motiv ca ea si-a refacut viata alaturi de altcineva. Recunostea nonsalant ce a facut. Ii pare nespus de rau - senin - ca si cum le-ar fi facut un cadou. Si atunci te intrebi: oare astia sunt oameni??? Adica mai trebuiesc ei tratati ca niste indivizi?
Nu se mai pune problema executarii unor oameni care cred in principii - cum este povestea personajului principal din Padurea spanzuratilor a lui Rebreanu, sau celor care au fost la locul nepotrivit in timpul nepotrivit, sau care, intr-o anumita conjunctura au actionat altfel decat normal.
Ceea ce am vazut la stiri e pur si simplu un act de o cruzime care nu face parte din natura rationala ce ne delimiteaza de celelalte animale. Pe ei - mama si copilul acela - cine ii mai aduce inapoi? Sa fie oare mai bine “dinte pentru dinte” sau sa “intoarcem si celalalt obraz”???