“Sunt unul dintre oamenii care cunosc cam tot ce se poate cunoaste despre alcool. Poate ca mai putin dependenta.
Sunt produsul unui om care este dependent de alcool. Cam toate amintirile din copilarie se refrang in aburii alcoolului si gustul sarat al lacrimilor. Mai grav este ca daca asa am vazut la tata, inseamna ca este un tipar de luat in seama si ca voi face si eu la fel. La urma urmei, daca prefera sa bea o cinzeaca decat sa imi ia cizmulitze - ca vine iarna, administrandu-mi corectii fizice si verbale: ca exist sau poate din dorinta de a-si camufla sentimentul de vinovatie ca nu are doza de altruism sa faca ceea ce trebuie.
Sunt produsul unui om care a preferat sa isi anestezieze frustarile sau esecurile sau nefericirile intr-o damigeana cu vin. Oare ar intelege ca devine si mai nefericit astfel? Oare nu intelege ca renuntand la lupta nu inseamna ca a pierdut o data ci ca pierde incontinuu: ca pierde zambetul pe care imi doresc sa i-l daruiesc, sau sa-i spun ca azi m-a laudat profesoara, sau sa- spun ca mi-am luat BAC-ul sau sa-i spun ca sunt nefericit. Sau sa-i spun ca vreau sa stiu si eu cum e sa ai un parinte normal. Oare cum e sa ai un parinte?
Ce e cel mai ciudat este ca dupa ce am vazut ce poate face alcoolul cu viata unor oameni, cu viatza mea, intr-un mod indirect, am abuzat de consumul cu alcool, in ultimii ani de liceu si in primii ani de facultate. Ce placuta senzatia de ametzeala, de usurare, parca si timiditatea se risipeste, parca esti si mai curajos, parca esti un alt om, ce bine e!!! Ce periculos este! Am momente in care imi zic: “as bea un vin bun!” si atunci nu stiu daca este dorinta de a bea un vin bun sau este doar dorinta de a bea? Sa anuleze asta ceea ce am zis la inceput despre mine?Sa devin si eu acelasi monstru care mi-a devorat copilaria? Habar nu am ce trebuie sa fac !?!”

Cel mai tragic este ca in Romania problema alcoolismului este din ce in ce mai grava. In zonele rurale cel putin 95% din populatia masculina au probleme cu alcoolul, mai nou si femeile au inceput sa creasca in statistici.
Nimeni nu vede nimic, sau sunt prea preocupati de alte lucruri.
Nimeni nu face nimic, poate doar mai trage cate un semnal de alarma; careva ca mine care mai aude din cand in cand cate o poveste atat de tragica a unor oameni ce se considera - se simt traumatizati, abuzati de cei ce consuma alcool si habar nu ai ce sa faci cu el, ce sfat poti sa-i dai, cum poti sa-l ajuti. Nu e o singura institutie specializata de reabilitare in Romania.

Dupa scann-ul de vigoare asupra noilor calatori din compartimentul nostru, eu cu mosulica laudarosul am incercat sa ne reluam discutia, fara prea mare succes pentru ca deja ma plicitisisem si pentru ca unul din noii pasageri - cret cu ochi albastrii si cu un zambet perfect stirb - ne tot intrerupea cu interventii de genul “Nu este asa este pe dincolo!” style, ca dupa enervarea de vigoare am lasat imaginatia domnului sa alerge pe campii ce treceau in fata geamului, antrenandu-l si pe colegul lui (de… sticla?) in discutii si povestiri cat se poate de autentice si amuzante in cel mai rudimentar stil cu putinta referitoare la locul lor de munca. M-am gandit eu repede: Uite ce modalitate placuta de a face sa treaca inca vreo trei ore!!!
Sa le zicem cretul si nasosul, pentru ca cel de-al doilea nou venit era nasos, cu maini mari, aspre si muncite, cu fata ridata de munca campului si de votca. Cretul se antreneaza intr-o teorie a construirii caii ferate cum ca au sau nu o porcarie la capatul fiecarei linii (!!??!!), a adus chiar si teoria relativitatii in a-si intarii cele spuse, si ca si cum atat ar fi asteptat, nasosul, il contrazice vehement cu un “taci dracu’ ca nu-i asa e pe dincolo”. Daca vazu cretul ca nu o scoate la capat - se vede ca asa se cam incheiau discutiile intre ei, tacu resemnat. Ocazia nasosului sa isi dezvolte istoriile de ziceai ca e Pacala: cum l-au prins cand a fost la furat de cartofi si l-au prins in lanul cu pepeni de l-au batut pagubitii ca o saptamana a mancat la seviciu in picioare de ce basici avea la c.ur! (scuzati limbajul! necaracteristic mie). Si ca veni vorba de servici! “Ce sefa a dracului…!!!! Ce femeia draculuuuuiii! Eu nu am mai vazut! Nimic nu poti sa misti in front fara sa stie ea! Si noaptea vine peste tine sa vada daca ai inchis un ochi! Daca mai incerci sa faci o manevra sa mai iei neste motorina ai sfeclit-o”. De aici o intreaga istorie a metodelor de a sustrage motorina, fier vechi, piese de schimb, cam orice ce se poate comercializa- ca de’ sa mai iasa de una mica sa ne faca chef de munca.
Fantastic! Cat de repede zboara timpul, trenul…Am ajuns la destinatie! Ma gandeam eu asa mai la dos dupa portia de ras - ca la un moment dat nu stiam de ce sa rad: de comicul situatiilor povestite atat de bine de nasos sau de tragicul situatiei unor destine sufocate de aburii alcoolului.(Probabil ca voi deschide subiectul pe larg in alt post!)
Si cum filozofam eu de zori ma trezesc pe peronul plin de oameni care misunau de colo colo.
Am cautat un loc adapostit si m-am indreptat alene spre unul din localurile garii.
(Va urma!)

Ce imi place sa merg cu trenul! Am observat ce face lumea in tren si am observat ca sunt mai multe specii de oameni:
Cei care stau bosumflati si cu un aer usor superior nu baga in seama pe nimeni. Necomunicativi! si mai ales neinteresanti! Se cred superiori sau au un complex de timiditate excesiva.
Mai sunt si cei care se exteriorizeaza foarte tare, se “descarca” emotional, din lipsa unui dohovnic. Asa ca o eliberare a constiintei sub aspectul ca si asa nu o sa ne mai vedem.
La fel de bine sunt cei care stau si pun intrebari si asculta si sunt fascinati de oameni si de intamplari. In scop de trecere a timpului.
In ultimile 144 de ore am mers cu trenul cam 28. Timp in care sa am avut ocazia sa intalnesc tot felul de oameni. Ce mare si pestrita e lumea asta!
Primul tren, durata de 5 ore si jumatate;
Grabita sa-mi sarut sotul de la revedere si cu dor si cu sa iti fie dor si chestii romantice ce nu le suporta el - adica sotul, mi-am aruncat grabita bagajul in compartiment, fara prea multa binete si bagare in seama. Dupa cele dulcegarii, cand trenul s-a pus in miscare si am ramas buna bucata de vreme cu nasul lipit de geamul trenului, am intrat in compartiment cu salutul de vigoare, sa vada lumea ca sunt educata, nu de alta. Inauntru ce vaz?
Doi oameni: un baiat coshuros care se grabea sa devina barbat, cam pe la 20 de ani. Care avea pe post de jucarie un celular cu radio si am bagat de seama, cu coada ochiului, ca si cu ceva joace pe el, hotarat sa fie politicos si sa ne ignore pe toata durata calatoriei. Asa ca, la fel de politicoasa, l-am ignorat si eu ca devenea plictisitor dupa primele 2 minute de analizat.
Alt personaj, un mos ce avea ochii si sufletul ager ca la 30 de ani, numa ca certificatul de nastere era ingalbenit de atata vreme.Ma gandesc ca avea vreo 55 de ani cel putin. Avea baiatul plecat in America, se realizase pe acolo si era fericit sa vorbeasca numai despre asta. Am inteles ca semintia lui se extinsese pana acolo in America, dat fiind faptul ca fiul lui se insurase cu o rusoaica si facusera un copil ce acum era american. Era deci genul care facea conversatie de dragul trecerii timpului si mai ales sa-si laude progenitura. Sau sa se laude cu cate chestii are si face. Laudaros! A omis sa-mi spuna ca mai are si sotie sau ca mai are o fiica (despre care am auzit vorbindu-se in timpul unei discutii pe telefonul celular) despre care nu mi-a zis nimic ca nu era suficientde implinita - facea doar “actele” cu iubitu’ fara sa faca nunta ea urma sa fie facuta abia in vara si probabil ca “sigur cumetre ca vei fi invitat - bineinteles”. Da!!! Domnul spunea cu drag si spor despre sora lui care era nu stiu ce fel de inspectos sau de cumnatul lui decat sa spuna ceva dragut despre sotia lui sau despre fiica lui. Mi-a aratat pana si poze cu nepotul lui sugar. Sau cat de mare si tare este el la munca lui. Cum ziceam si acu vre-o 2 minutele laudaros. Si mai mult ca sigur si un fustangiu fara pereche; am dedus asta ca se tot invartea in jurul subiectului pe care reuseam destul de agil sa il schimb cu: “cate luni are nepotul?” si “cand plecati pe la ei in vizita”. Incepusem sa ma plictisesc teribil de tare - asa am mai tras cu ochiul la colegul de compartiment de am vazut ca se joaca insistent pe telefon - dand semne de plictiseala cronica!
Pe la jumatatea distantei urca doi indivizi care nu pareau sa aiba legatura cu clasa 1 la care imi cumparasem biletele. Aduceau cu niste oameni modesti de la tara de undeva. Intreaba daca sunt libere locurile, isi aseaza gentile pe rafturi si, ca sa se faca comozi isi iau jumatatea de tarie invelita politicos in pungi de plastic si se uita respectuos pe geam - prin care nu vedeau nimic ca se inserase si in compartiment era lumina aprinsa - dandu-si coate din cand in cand.
(va urma!!!)

Ca tot traim in scolul vitezei mi-am gandit sa fac ceva cu scop recreativ: sa-mi iau un animalutz. Si tot sondand piata si petshop-urile am ajuns la concluzia ca vreau ori papagali ori broscutze testoase. Documentandu-ma temeinic la pro si contra adica la broscutze nu ar trebui sa fac curat foarte mult, dar m-ar plictisi teribil inactivitatea lor si apoi cine o sa mai aiba grija de ele peste patruj’de ani cand eu o sa am alte vizite de facut. Papagalii sunt in schimb sensibili si mai ales sunt jegosi si au nevoie de costuri suplimentare: colivie, adapator, semnite si toate cele. Si daca imi iau, sa-mi iau un animal sau doi???
Am fost azi prin oras cu treburi. Intru din greseala intr-un petshop si vad o colivie imensa de papagali perusi (mici si galagiosi). Mi-au sarit in ochi doua zburatoare care se ciuguleau romantic pe o “creanga” si-am decis instant: ii vreau pe astia 2!!! Expres, musai, nu incape discutii. Asa hodoronc-tronc (!) m-am usurat de 140 de lei : animalutze, mancarica, colivie, nisip nu stiu de care, os de sepie si o gramada de sfaturi date repede in fuga calului de catre cei de acolo. Am iesit naucita din magazin cu colivia in mana - cu cei doi inculpati inauntru. Ma uit la ei, ei la mine. Si ma loveste din senin: hai ca m-am facut si cu doua belele pe cap.
Acum stau si scriu si ma uit la ei cat sunt de haioshi si cat sunt de jucaushi si galagioshi si mama-mama ce se mai ciugulesc unul pe altul si ce se mai cearta ei pe limba lor. La mine au un efect total de relaxare. Si la urma urmei nu o fi chiar asa de rau sa le curatz colivia in fiecare zi. Doar am primit ce mi-am dorit, nu?

Ma admiram eu in oglinda si vad un cocolos mic pe gat.
Sa vad ce e, mi-am zis. Si m-am dus sa-mi fac o ecografie. Si am aflat! Am tiroida nu stiu cum si mai am si niste ganglioni nu stiu de care. Am si eu ceva!
M-am speriat ingrozitor! Scenarii de cancer urmat de o moarte dureroasa, agonizanta. M-a speriat prezenta mortii.Se pare ca exista o chestie pe care multe lume o are si se rezolva cu tratament.
Am ramas totusi cu gustul amar al groazei de moarte si cu frica teribila ca o sa fiu o grasana de aia transpirata.
Si ma gandesc de atunci asa, ca un refren: oare de ce oamenilor le este asa de frica de moarte? Nu poti sa rationezi ca mai devreme sau mai tarziu vom muri inevitabil?

“Dar piara oamenii cu totii,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte, ”

Cred ca ne nastem cu frica asta de moarte, asa ca o cheie genetica, pentru a ne impiedica sa intelegem, sa vedem, inutilitatea situatiei. Ne nastem pentru a muri! Si atunci de ce sa traiesti? Poate o fi si Matrix o explicatie.
Incerc sa fiu superficiala, sa gasesc istorii hazlii, sa nu mai fiu asa de introvertita. Dar nu asta este viata? Un lung (sau scurt)drum al vietii catre moarte? Sa savurez ideea de unicitate - cu toate ca stiu ca au fost oameni care au avut acelasi gand, aceeasi reactie, acelasi vis,aceeasi sperietura in fata mortii. Si atunci ma intreb de ce devin si mai trista la gandul ca nu sunt unica comparativ cu gandul ca as putea sa mor.
De ce nevoia asta de perpetuare a speciei? Tot un cod genetic sa fie? Instinctul de supravietuire al speciei? De ce sa faci un copil cand stii ca va trece prin aceleasi suferinte si aceleasi temeri, lipsindu-i absolut unicitatea?!
Ce faci cand nu ai ce face? Filozofezi! Cuget deci exist! Am sanse deci sa devin unic!

Ma uit la maini cu o precisa mirare:
Ce curbe taioase imi alcatuiesc degetele!?!
Ce costum straniu imi imbraca sufleul!?!
Prizoniera a lumii acestea in costumul acesta ciudat.
Trupul meu nu e decat celule alcatuite laolalta
sa nu-mi lase sufletul despuiat.
Cand voi fi imbatranit imi voi lasa costumul
Sa mi-l jeleasca altii
Si voi cutreiera neoprita de nimic
In inima luminii neintinate.
Suflet de artist prins intre lumea visarii si cea de dincolo,
Atunci abia te vei fi odihnit un pic
Inainte de a o lua, fara chef,
De la capat!

S-a trezit ca la aproape 30 de ani nu mai avea nici o prietena. Una dintre ele s-a casatorit prin tari straine, alta s-a maritat cu un nesuferit si acum o evita pe cat posibil din cauza lui; ultima a ales sa ramana la stadiu de rasfatata si copilaroasa egocentrica.
Si se intreaba : cum sa-mi fac o “best-frend”? Cum poate sa aiba increderea aia naiva a adolescentului nefript de experiente neplacute, si sa se aventureze intr-un carusel al unei relatii? De unde increderea si energia si timpul necesar?
Mai e si chestia aia cu motivatia. De ce sa-ti mai faci prieteni? Nu poti sa nu te intrebi…ce subiecte de conversatie ai mai putea avea cu un necunoscut si pana unde ai putea sa te deschizi cu confesiunile. Oare nu ar rade pe infundate de fata cu altcineva despre durerile, tabieturile sau secretele tale? Poate nu ar fi decat un concurs de obligatii si cadouri “eu o sa ii iau acum o camasa destul de scumpa -pentru ca pentru mine prietenia este pretioasa- ca de ziua mea sa imi ia si mie ceva cel putin la fel de scump.
Mai e si lipsa de o fundatie solida, fara sa te lege un trecut indepartat, amintiri sau evenimente pe baza carora sa relationezi. Morala la asta ar fi sa iti pastrezi vechii prieteni asa cum sunt, altii cu siguranta nu ar fi mai buni - doar suntem oameni- departe de a fi perfecti!
Pana una alta ea se grabeste sa faca o cariera si e preocupata sa sa fie ocupata, se adanceste si mai tare in izolare intr-un mod stangaci.

Tot butonand netul de joculetze usoare si lejere am gasit asta :

http://jocuri.itbox.ro/categorii/Logice/Gridlock.html

mi-am prins nasul la nivelul 22 si astept de la voi solutii si rezolvari!!! HEEEELLLPP!!!!

Dau leapsa lui Arhi

Va aduceti aminte cand a fost ultima oara cand ati fost linistit, relaxat, dintr-o dimineata insorita care miroase a cafea buna si a suc de portocale, si in care iti citesti ziarul, sau mailul, degajat, fara a fi presat de timp, de ceas, de mormanul de hartii ce trebuiesc rezolvate asa, repede, la prima ora?!!!?

Cand  ai programat o zi de leneveala, fara sa te gandesti ca daca tu nu ai face toate cele cate sunt de facut, lumea s-ar darama???  Te-ai oprit vreodata sa te gandesti ca nu  ai mai savurat o inghetata in aer liber, sau sa te plimbi pur si simplu in parc de un zilion de ani?

Ma gandesc ca lumea s-a prins prea tare in cercul asta al necesitatilor, si uitam ca scopul pentru care noi ne ducem la munca este acela de a procura mijloace ca sa ne simtim bine. Dar acum lumea are si alte nevoi: trebuie sa ai masina si, daca ai,  iti trebuie una noua, iti trebuie renovat apartamentul si apoi te hotarasti ca vrei la casa si cel mai trist este ca undeva in toate aceste nimicuri, pierdem clipa aia perfecta cand miroase a cafea proaspata dimineata sau cand te trezesti langa cel pe care il iubesti si ai putea sa-l trezesti cu un rasfatat mic dejun dar nu poti pentru ca nu trebuie sa intarzii la hartoagele alea nenorocite.

Am senzatia ca lumea a intrat intr-o cursa contracronometru data doar de evolutia ei - care , din punctul meu de vedere - nu este tocmai o evolutie pozitiva. Suntem cu mintea totdeauna la problemele care ni le creem singuri, si  cel mai important am uitat sa vedem jumatatea plina a paharului.

Poate ar fi cazul sa ne oprim, asa, pentru o ora macar si sa ne gandim la cele cate am realizat, la ceea ce avem - sau nu - si cel mai important: la toate lucrurile bune ce urmeazasa ni ne intample; sa le constientizam si, atunci cand e necesar, sa nu uitam sa savuram clipa pentru ca lucrurile bune vin in fiole mici.

Sunt unul din oamenii care s-a lasat de fumat. M-am lasat de fumat de 2 ori. M-am lasat si m-am reapucat cu aceeasi minte necoapta, de adolescent rebel.

Nici macar nu pot sa spun ca nu mi-a placut sa fumez; nu imi place sa pozez in diafana; chiar si acum, dupa aproape 4 ani mai am momente (!!!) cand simt acut nevoia sa aprind o tigare.

Dar nimic in lume - nici macar slabiciunea mea - nu ma va mai face sa fumez iar.

Ma simt mult mai bine, dintii nu-mi mai sunt galbeni ca si cum ar fi bolnavi. La lista as mai putea adauga ca nu mai gafai cu plamanii in pioneze, ca nu mai cheltui o caruta de bani pe ele. Am facut socoteala asa - in mare - ca as fi fumat pana acum o Dacie, una buna.

Ca sa punctez un alt lucru, in favoarea nefumatorilor, am sa va spun o poveste ce mi s-a intamplat zilele astea. Din cauza unor motive ce nu merita explicate, m-am suit intr-un maxi-taxi aglomerat. Norocul meu cel mare a fost ca am gasit repede loc liber. In tot vacarmul ala de oameni, frane, statii : o tipa - superba, imbracata dupa ultimele linii in moda, machiata, aranjata - ce mai - mie ca fata mi se scurgeau ochii, se apleaca asupra mea sa faca loc unei dudui nu foarte familiara cu curele de slabire. Din momentul ala sa dus draq tot machiajul si sulimeneala, tricoul ei de la channel: putea a tigari de zicei ca fumeaza Carpati fara filtru. Atunci m-am intrebat: oare cum e sa saruti o scrumiera?

Inteleg ca e greu sa te lasi de fumat, dar de ce sa te apuci? De ce sa cunosti senzatii - care nu sunt cine stie ce - daca stii ca nu-ti poti stapani ispitele. Si in momentul in care o faci si apuci pe calea “pierzaniei” ce motivatie ai gasi, suficient de puternica, sa te lasi de fumat? Si, ca sa joc si ca avocat al diavolului, de ce ai face-o?