A trebuit azi sa gasesc contra cronometru o adresa. Nu trebuia sa intarzii la adresa respectiva, musai.

Ajung in zona cu masina personala si incerc sa opresc o doamna sa cer mai multe in formatii; doamna ce face? Lasa capul in pamant, ridica de umar ca sa ii acopere fata si ma ocoleste de parca as di fost muma padurii. OK. Am speriat o baba dementa.

Trag masina pe dreapta si ma dau jos cu gandul sa nu mai sperii oamenii. Incerc sa mai abordez o alta doamna si surpriza: persoana respectiva lasa capul in jos si grabeste pasul; imi arunca peste umar: “Imi pare rau, nu va pot ajuta!”

Eram imbracata office, facusem dus de dimineata- deci nu emanam odoruri neplacute, la ultima analiza in oglinda eram cel putin prezentabila, ca sa nu zic magnifica, ca sunt modesta. “Ce Doamne-Iarta-ma are lumea asta? Suntem la camera ascunsa?”

OK! Doamnele sunt niste sperioase! Hai sa trecem la domni. Incerc sa abordez un domn: nici nu ma baga in seama, de parca nici nu as fi fost pe acolo.

Deja eram la limita nervilor. Ce dracu are lumea asta? A devenit atat de salbatica, atat de individualista incat sa dai o mana de ajutor este sinonim cu ceva groaznic?

Daca stau bine sa ma gandesc, exista si oameni care, pentru amuzamentul propriu, dau indicatii false, arata directia opusa de mers sau te mai iau si la misto. Eu am avut norocul sa nu dau peste astfel de oameni

Noroc ca in zona respectiva am gasit o posta si am cerut acolo lamuriri, pentru ca de nu, si acum orbecaiam pe strazi. Ce oameni, domle’!

Si daca va intereseaza, am fost super descurcareata si nu am intarziat unde aveam treaba