Spiritul de competiție e bun, dar nu în exces

Am fost destul de competitiv încă de când eram mic. Dacă la grădiniță un copil era mai apreciat de cineva pentru un anumit lucru (de exemplu un desen) făceam orice ca eu să fac chestia aia mai bine decât el și să culeg laurii. Acest spirit de competiție s-a menținut și la școală, cam până prin clasa a 7-a când am început să mă scârbesc total de sistem, de oameni și de ceea ce se întâmpla acolo și m-am axat pe treburi mai interesante.

Trecând pe partea cu online-ul și dezvoltându-mi tot mai mult diverse servicii pe aici am descoperit că spiritul de competiție al concurenței e și mai acerb și mai riscant decât în perioada în care ne întreceam la modul ”care desenează mai bine”. Să fi competitiv e ok într-o oarecare măsură fiindcă te motivează să muncești cât mai mult pentru a-l depăși, într-un anumit domeniu, pe cel care e deocamdată mai sus decât tine.

Problema apare însă când se ajunge la un nivel extrem și sunt implicate în asta treburi nasoale precum sabotaje, înscenări sau alte astfel de metode ilicite pe care le mai folosesc maniacii pentru a câștiga. Eu personal am încercat pe cât posibil să ajung cel mai bun însă fără să mă folosesc de metode necurate pentru a-i depăși pe ceilalți aflați pe aceeași nișă cu mine.

În rest am încercat pe cât a fost posibil să înlocuiesc competiția cu colaborarea iar în unele cazuri, folosindu-mă de asta, au ieșit treburi chiar foarte faine fiindcă atunci când două lucruri bune se unesc va rezulta ceva și mai bun de atât. Au fost însă și perioade în care unele persoane m-au sabotat pentru a-mi lua locul și, aflând asta, deși puteam să-i distrug cu totul am preferat să-mi văd de treaba mea pentru că toți suntem unul iar dacă-i fac rău cuiva de fapt îmi fac rău mie.

Între timp a pierdut de 100 de ori mai mult decât am pierdut eu din cauza sabotajului său.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?